Şi totuşi…de ce-au murit?!
Probabil ca să ne fie nouă mai bine, să cureţe lumea prin sacrificiul lor. Ca-n “Meşterul Manole”! S-au pus, fără să știe, temelie României pe care o dorim.
Putea fi altfel, desigur!
Respirăm, vorbim, muncim, ne ducem traiul zilnic ca şi înainte, dar undeva, o parte din noi e mereu alături de tinerii care s-au dus sau care se zbat să trăiască.
Râdem uneori, dar parcă ne ruşinăm în sinea noastră!
Ne bem cafeaua dimineaţa şi ne uităm repede pe ştiri, verificăm dacă s-a oprit numărătoarea. Nu, nu s-a oprit, au fost 30, 36, 42, 45, 50, 53…Și numerele triste, care ne îngheață sângele în vine tot cresc.
Oftăm, ne rugăm pentru ei, şi începem ziua. Copiii sacrificați prin neglijență și nepăsare sunt parte din noi! Şi da, ne simţim vinovaţi, că n-am ştiut să construim o lume mai bună, pentru că am gândit că “ merge şi aşa”!
N-a mers!
Din vina cui? A noastră, a unei întregi lumi obişnuite să dea plicul! A lor, a celor care îl pretind sau îl primesc, a celor care au ruinat o ţară întreagă, complice fiind tăcerea noastră.
Orice am face, zilnic, ne gândim la ei, și ne promitem că vom deschide ochii mari, că vom fi atenţi, că vom ieşi în stradă nu doar când mor oameni, ci de fiecare dată când ştim că ceva nu e în regulă.
De fiecare dată când legi strâmbe ne pot afecta viitorul va trebui să reacţionăm, să ieşim din nepăsare, să spunem ce avem de spus, să nu lăsăm lupii să se mai apropie de noi.
Aşa nu mai merge!
Am construit o lume bolnavă şi acum, tot noi va trebui s-o vindecăm. Zi după zi, chiar şi când amintirea acestei tragedii se va stinge. Victimele sunt deja la temelie, sacrificiul a fost adus, e rândul nostru acum să mergem înainte cu ochii larg deschişi.
Articol scris de Liliana Angheluță / Sursa foto: aktual.ro