Biserica, prin străini.
La început erau doar cîţiva oameni, rătăciţi şi ei, adunaţi ca din greşeală între acei pereţi reci, albi, fără viaţă şi fără moarte.
Priveau speriaţi unul la altul şi-mpreună spre preot.
Li se părea ciudat tuturor.
Totul: limba română, “ Tatăl nostru”, liturghia ortodoxă. Parcă nu era nimic acasă.
Sau noi nu eram.
Poate că eram obişnuiţi să îngenunchem pe alt pământ.
Au trecut anii, au emigrat românii, din ce în ce mai mulţi, au tot plecat!
Au început să se nască copii, să fie botezaţi aici. Rădăcinile lor au deja alt pământ.
Lumea a început să trăiască, să se căsătorească, să moară. Aici.
S-a umplut biserica de oameni, de icoane, se fac pomeni, se aprind lumânări, ca şi cum am fi acasă.
Ca şi cum!
Azi, după slujbă, m-am apropiat de preotul nostru.
L-am îmbrăţişat şi am plâns pentru mama mea şi pentru toată durerea din noi.
Pentru depărtare.
Şi ştiţi ce s-a întâmplat?
M-a înţeles, m-a liniştit, i-au dat ochii în lacrimi. Ştie tot. Are şi el copii departe, familie împărţită şi sufletul greu de dor.
Am mai făcut un pas spre Dumnezeu.
Când preotul plânge alături de tine, cred că şi cerurile se deschid.
Nu-i aşa?!
Articol scris de Liliana Angheluță / foto Nicola d’Alessio