Aşa-mi spunea mama, scurt, cu ţâfnă!
- Nu poţi să mergi aşa la biserică, unde te trezeşti?
Bunica nu-mi spunea nimic, ar fi fost bucuroasă să merg oricum, aveam doar 13 sau 14 ani şi pe vremea aia copiii nu erau încurajaţi să meargă la slujbe, dimpotrivă.
Aveam o colegă în clasă care se închina înainte de a-şi mânca pacheţelul, se ruga bine, se închina, apoi mânca.
A fost chemată mama ei la şcoală şi de atunci nu s-a mai închinat, asta ca cine e mai tânăr decât mine să-şi dea seama ce timpuri erau.
O întrebam pe mama:
– Da’de ce nu pot să merg aşa, nu e destul să-mi leg părul în coadă?
– Nu, nu-i cum crezi tu!
Aveam un batic al meu, dar avea culoarea pământului, nu-mi plăcea deloc cum îmi stă, nu ştiam nici să mi-l leg bine şi, odată legat, îmi fugea mereu după cap. Aşa că mai târziu spuneam că am de învăţat pentru teză sau pentru vreo lucrare de control, numai ca să nu mai trec prin chinul ăla.
Mai ales că mama nu-mi explica niciodată nimic, ori ţipa, ori se răstea. Nu se iubea pe sine şi nu ne-a învăţat că religia e iubire, nu pedeapsă.
Voia să mergem la biserică de sărbători pentru că “aşa se face”. Nu mai conta că nu ne îmbogăţeam deloc spiritual.
Dimpotrivă, bârfea preotul c-ar avea amantă, nu făcea pace cu cine era certată, importantă era doar cina cea de sărbătoare, salata de boeuf, friptura şi sarmalele de după slujbă, ouăle roşii sau cozonacul.
Alea erau ”taina cea mare”, femeile se întrebau dacă le-a crescut aluatul, nu dacă au pace cu sine. Iar când ajungeam la slujbe nu-mi spunea nimeni de ce trebuie să îngenunchez, de ce trebuie să sărut icoane pe care le-au pupat alţii înaintea mea.
Aşa a fost.
Şi-mi pare rău c-a fost aşa!
Pentru că orice întrebare mi-a fost oprită cu reproş, pentru c-am încetat să mai întreb sau pentru că mi-am dat singură răspunsuri.
Şi lumea a început să mi se pară un loc periculos şi plin de reguli absurde.
Articol scris de Liliana Angheluță