Era una dintre acele femei care primesc flori o singură dată pe an.
Sau nici atât.
Vara era la prăşit, iarna – la ţesut covoare şi cuverturi.
Crescuse cinci copii singură, crescuse şi copiii copiilor ei: cu mult lapte dulce fiert în ceaun, cu şuncă afumată pusă bine în cămară, cu ouă proaspete şi ciorbă de verdeţuri adunate de prin grădină. Se răsucea, aduna nişte lobodă, leuştean, smulgea câteva cepe din pământ şi mai trecea o zi.
Duminica, vara, stătea pe uliţă şi drăcuia beţivii satului!
Asta după-amiaza, că dimineaţa era la biserică şi venea de acolo cu aer de sfinţenie!
Avea doar două clase, făcute înainte de război.
Povestea cum se ducea la şcoală cu un ou fiert în buzunar; se minuna când nepoţii-i rămâneau corijenţi, cu atâtea bunătăţi în frigider.
Îi părea tare rău că nu învăţase mai mult:
– Cap aveam, de–mpărăteasă! Dacă făceam mai multă şcoală ajungeam preşedintă. Şi stârpeam toţi proştii!
Viaţa îi era dictată de ritmul satului şi de înflorirea pomilor.
Ştia că trebuie să semene fasolea, că trebuie să cumpere purcei, că se apropie Paştele şi că trebuie neapărat să văruiască. Ştia că trebuie să frământe aluatul dulce al cozonacilor, că pisica s-a lenevit şi nu mai prinde şoareci, ştia că trebuie să smulgă buruiana dintre roşii, că via trebuie culeasă şi că trebuie să dea o fugă la moară, să macine grâu.
Era mândră că avea fântână la poartă şi că gardul îi era proaspăt vopsit.
Iar când făcea plăcinte cu brânză, părea chiar preşedintă!
Învârtea, titirea şi dichisea, mâinile-i păreau tot din aluat, nu ştiai cine pe cine frământă.
Aşa-i curgea timpul, între ceea ce trebuia să facă şi altceva ce trebuia făcut.
Soacră-mea era o mână de femeie, cu batic legat sub bărbie şi cu ochii la cer, căutând să vadă dacă va ploua sau nu.
O femeie ca atâtea altele, cu mâinile bătătorite de la sapă şi gândul la acei copii care vor veni să le aducă flori.
O singură dată pe an.
Articol scris de Liliana Angheluță / sursa foto Dorin Mihai