Istoria e lungă şi povestea leului românesc stă sub semnul dorinţei de libertate, independenţa monetară fiind unul dintre visurile domnitorilor români.
În secolul XVIII circulau mai multe monede: era paraua, de provenienţă turcă, era aşa-zisul şfanţ sau zwanziger, de origine austriacă şi talerul olandez, monedă care avea ca reprezentare un leu rampant.
În 1835, Alexandru Ghica, domn al Ţării Româneşti, a stabilit ca moneda naţională să se numească “leu”, iar în acelaşi timp, în Moldova, domnitorul Mihail Sturza era pregătit să bată şi să folosească aceeaşi monedă. Valoarea ei, echivalentă cu 60 de parale, era de ajutor în mod teoretic pentru socoteli şi tranzacţii.
Dar Imperiul Otoman nu a fost de acord, nu era de conceput ca state vasale să aibă monedă proprie. Visul prinsese însă teren şi, în anii următori, Al.I. Cuza s-a ocupat cu îndârjire de această problemă.
Dorea o monedă unică ce ar fi trebuit să se numească “român” şi a încercat în toate chipurile să obţină aprobarea proiectului. Nimic de făcut, deşi reuşeşte să bată câteva monede, acestea nu circulă şi Poarta Otomană refuză în continuare ideea.
În 1867, Principatele Române nu mai ţin cont de interdicţii şi stabilesc ca monedă naţională “leul”, echivalent cu un franc francez. Se bate monedă cu chipul domnitorului Carol I, Imperiul Otoman se opune din nou, dar leul sfidează orice împotrivire şi continuă să-şi facă drum în buzunarele românilor.
În 1870 se înfiinţează Monetăria Statului, iar în 1872 se bat primele monede de 1 leu şi 2 lei, cu doar câţiva ani înainte de a se obţine, prin luptă, Independenţa Statului.
Istoria leului a fost la fel de îndârjită ca şi dorinţa românilor de a se elibera şi de a fi de sine stătători.
Articol scris de Mihaela Dumbravă