La oraş se sărbătorea 24 ianuarie, veneau membri de guvern, preşedintele ţării uneori, se adunau horele şi se scandau cuvinte.
La sat se pomenea ziua la biserică şi auzeai câte un bătrân care rostea cu un fel de evlavie:
-Azi e Ziua Unirii!
Evlavia era dedicată ţărânei pe care călcau, ţăranii simt ce poate fi o bucăţică de pământ sau mai multe, unite între ele.
La oraş se sărbătorea 8 martie, florile erau stăpâne, la tarabe se vindeau ghiocei, zambile şi frezii, femeile păşeau mândre pe drum, cu poşetele atârnate de umăr şi cu un zâmbet triumfător, ca şi cum în acea zi ar fi fost cu adevărat stăpâne pe situaţie.
La sat rar venea careva c-o floare la vreo mamă bătrână, mai degrabă se duceau deodorante, vreun săpun “Lux” sau o ciocolată; pentru că ţărăncile sunt firi practice, nu au timp să fie melancolice iar despre romantism încă nu au auzit şi poate e mai bine aşa.
La oraş se sărbătorea 1 iunie, Ziua Copilului, parcurile erau pline de prunci pe triciclete, de părinţi care umflau baloane, aleile erau pline de desene tremurate cu creta colorată şi magazinele se goleau de jucării.
Copiii satului primeau un bănuţ, să-şi ia vreo bomboană de la magazin, asta doar pentru că aveau fraţi mai mari care aduceau veştile de la oraş. Şi, cum se apucau, mucoşi, să plângă că vor şi ei ceva, primeau o scatoalcă sau o bomboană.
Sărbătorile satului erau cele ale bisericii, timpuri diferite trecuseră peste oamenii ăştia, dar de Sf.Gheorghe nu-i separa nimeni.
Nici cel mai aprig comunism nu reuşise să le ia Sfânta Maria, parastasele, slujbele şi clopotele.
Ce se-ntâmpla la oraş era altă treabă, sătenii habar n-aveau, făceau tot ce ştiau de sute de ani.
Era mai puţină sărăcie decât înainte, femeile purtau haine din stofă bună, îşi acopereau capul cu baticuri imprimate cu flori, îşi permiteau uneori să mănânce o îngheţată vafer, dar atât.
Sufletul satului nu avea nimic de-a face cu cel al oraşului.
Ţăranul e fire practică, nu-şi pierde timpul cu desene pe asfalt şi nici nu dă bani pe flori, mai degrabă ia răsaduri, să pună colo-n grădină!
Oameni care au deasupra doar cerul şi pe Dumnezeu căruia să-i dea socoteală.
Care aprind candela în fiecare duminică, se închină înainte şi după masă, oameni pentru care politica timpurilor a trecut peste ei aproape fără să-i atingă.
Tocmai pentru că loboda, leuşteanul, porumbul şi varza cresc cu sau fără legile statului.
Fragment din “Împărăteasa”, în curs de apariţie la editura Humanitas