Nicole Kidman, într-o nouă dramă, întruchipând o tânără mamă ce-și pierde fiul de numai patru ani. Accidentul e bineînțeles stupid: copilul care alerga după câine iese în stradă, și este accidentat de mașina condusă de un adolescent!
Tragedia o pune într-un aparent contratimp afectiv cu soțul ei. Rebecca încearcă să depășească momentul, în stilul propriu. Ordinea pe care vrea s-o facă în sertarele copilului dispărut, simbolizează ordinea în care vrea să-si repună viața. Soțul ei însă, retrăiește în buclă tragedia, îmbibându-se până la saturație de retrăirea momentelor petrecute alături de copilul dispărut.
Cuplul se zdruncină din temelii. Soții se învinovățesc unul pe celălalt, nu întotdeauna prin cuvinte. Vor încerca și consilierea psihologică, dar gestul nu duce nicăieri. Mai mult, Rebecca are încrederea zdruncinată în Dumnezeu și nu suportă să mai audă clișeele de genul ‚’’Dumnezeu mai avea nevoie de încă un înger’’, etc. Durerea ei este vie, ascuțită, mistuitoare. Și cere o rezolvare.
Rezolvarea vine pe singura cale care-i putea aduce alinarea. Rebecca îl caută și apoi îl întâlnește pe adolescentul care i-au ucis fără voie fiul, el însuși aflat la vârsta marilor întrebări. Între ei se naște o legătură hrănită de inocența tânărului, reală, nedisimulată și imensa sinceritate sufletească a Rebeccăi. Măiestria regizorului constă în tușele delicate cu care reușește să imagineze această relație și sensul real pe care-l găsește Rebecca în procesul auto-impus de a privi realitatea în față.
Suflet delicat și extraordinar de puternic în același timp, femeia reușește să-l elibereze pe adolescentul – ucigaș fără voie – de povara insuportabilă a vinovăției.
Filmul este o lecție despre puterea de a ierta. Iertarea de sine e la fel de importantă ca iertarea celui /celor prin care răul a intrat în viața ta.
Acest film a adus pentru Nicole Kidman o nominalizare la premiul Oscar şi una la Globul de Aur pentru cea mai bună actriţă.
Articol scris de Adriana Caranfil