Am visat-o pe bunica mea: se făcea că era mititică, o purtam în braţe ca pe un copil, aveam grija ei, părea tare neajutorată.
Părea în vis şi era în realitate, în ultimii ani de viaţă. Liniştită şi senină, înfrunta durerile şi problemele fără să se vaite.
Odată am văzut-o însă plângând, iar amărăciunea ei mi s-a lipit de inimă. Tocmai ce se întorsese din piaţă cu sacoşa plină de cartofi şi roşii, părea dezorientată, confuză.
S-a foit un pic apoi mi-a spus ce avea pe inimă.
-Azi m-am simţit mai rău ca niciodată: un băieţel aşa, la vreo 4 ani, a strigat în gura mare: “Uite-o babă!” . Era cu mama lui în spatele meu. Nu mi-am dat seama, am văzut că lumea se uita aşa la mine, într-o parte, unii zâmbeau. El a mai strigat odată, m-am răsucit şi-am văzut că râdea împreună cu maică-sa. Am crezut că intru în pământ de ruşine. Urâtă vorbă!
Atunci, în acea zi, părul ei a devenit mai alb şi ridurile s-au accentuat.
România bătrânilor bolnavi şi săraci e de nesuportat. Nu numai că sunt nevoiţi să reziste fără medicamentele prea scumpe, fără hrana sănătoasă prea scumpă şi ea, nu numai că sunt nevoiţi să se descurce singuri, mulţi dintre ei au copii în afara ţării, nu numai că-şi numără bănuţii puţini şi-ncearcă să fie cu toate dările la zi, mai trebuie să suporte şi bădărănia, mojicia şi nesimţirea semenilor.
Aţi observat că unii se simt grozavi când fac mişto de alţii? Se simt puternici, stăpâni dar sunt doar bieţi frustaţi arţăgoşi, fără altă bucurie decât să-şi ia semenii în râs. Şi, cum nu o pot face cu oricine, se apucă să-njure bătrânii: că-s lenţi, că ocupă spitalele şi mai bine-ar sta acasă, la moarte sigură.
Copilul de patru ani nu era vinovat, dar mama lui era!
Râdea, se distra pe seama vorbei urâte a fiului său, fără să-şi dea seama că-n foarte scurt timp va deveni şi ea, o “babă” ca toate celelalte.
Că bătrâneţea ne ajunge pe toţi, cu dureri de oase şi cu pragul uşii mai înalt decât am vrea noi.
Dar măcar atât s-avem: respect.
Articol scris de Liliana Angheluță