Nu pot fi bucuroasă de ziua României.
E prima dată când mi se-ntâmplă asta, mereu am avut o senzaţie de apartenenţă, de siguranţă, de mândrie, era ziua ei, adică şi a noastră.
Anul ăsta sunt tristă, mai e şi centenar pe deasupra.
Şi ne găseşte anul 2018 uniţi din părţi.
Mai chinuiţi ca acum, mai învrăjbiţi, mai nesiguri pe noi, pe viitorul nostru, nu am fost poate niciodată. Aveam speranţe, aveam planuri, acum ochii celor mai mulţi sunt îndreptaţi spre alte ţări. Au ajuns românii să se teamă de Brexit sau de alte închideri de frontiere.
Au ajuns să se teamă că vor fi expediaţi înapoi.
Ştim că se vor descurca oricum, vor lucra la negru ca şi până acum, vor ţine cu dinţii să rămână pe tărâmuri străine, chiar dacă nu au documente.
Ne găseşte anul ăsta certaţi între noi şi cu toată Europa. Din ce în ce mai îndepărtaţi de ţară, din ce în ce mai amărâţi.
Copiii se nasc în Belgia, Franţa sau Italia, oamenii îşi deschid restaurante în Spania şi ateliere auto în Anglia. Ţăranii nu au cu cine culege recolta, orăşenii dau vina pe ţărani că n-ar şti ce-i cu ei, se întâlnesc unii şi se aplaudă că-s deştepţi şi nu se schimbă nimic.
Sau se schimbă, dar din rău în mai rău.
Până şi pruncii visează să le plece părinţii în afară, să le trimită biciclete şi dulciuri.
Şi mi-amintesc ce-mi povestea soacră-mea:
“Fă, pe vremuri nu era aşa, stătea lumea laolaltă în aceeaşi casă, bătrânii aveau grijă de copii şi ăştia mai tineri plecau la muncă. Când bătrânii nu mai puteau, avea cine să-i îngrijească. Toţi laolaltă stăteam! Şi nu se murea de foame. Acum vor toţi case şi maşini, vor să fie liberi, să f..ă pământul! Nu e nici un rost aşa, se risipeşte şi se duce tot de râpă. Înainte nu se arunca nimic, se lipeau lucrurile, se reparau, te duceai cu pantofii la cizmar şi-i mai purtai o toamnă. Acum lumea vrea multe, prea multe deodată, se bat şi se omoară pentru un ban în plus.”
De ce-aş fi bucuroasă de ziua României?
Ne rostogolim fără oprire.
Am ajuns o ţară de case goale, cu ferestre neluminate, aşteptând să vină cineva acasă.
Vreodată.
Articol scris de Liliana Angheluță