Eram de puţină vreme într-un oraş nou.
Aşa, cam a nimănui! Fără loc de muncă, fără prieteni, fără neamuri. Încercam să cunosc oraşul, o luam pe străzi neştiute, m-am și pierdut de vreo două ori, încercam să cunosc oamenii…
Nu prea îmi ieşea nimic bine.
Alături de casa în care locuiam era un atelier de înrămat tablouri şi fotografii. Înăuntru, o doamnă în vârstă, înconjurată de stinghiuţe de lemn din care tăia ramele la dimensiuni, măsura, lipea, titirea. Avea un şorţ albastru pe dinainte şi ochelari pe vârful nasului.
Era iarnă, frigul coborâse pretutindeni.
M-am luminat într-o zi şi mi-am spus: Fie ce-o fi!
Am intrat in atelierul ei şi-am spus dintr-o suflare:
Bună ziua, eu sunt vecina dumneavoastră, locuiesc cu trei case mai încolo, sunt singură şi nu am cu cine bea o cafea. Vreţi să stăm de vorbă? Fac imediat o cafea!
Femeia m-a privit aşa…lung. O fi gândit că nu-s în toate minţile ori poate a înţeles că eram în căutare de prieteni.
A spus frumos:
Mă cheamă Vanda!
În 5 minute beam cafeaua amândouă şi parcă ne cunoşteam de când lumea. Mi-a fost prietenă şi sfetnică. În timp ce măsura bucăţi de lemn sau de geam, îmi povestea despre soţul ei, despre copii.
Tabloul soţului trona iubitor pe un perete. Acolo, în acel atelier, munciseră amândoi toată viaţa.
Vanda era văduvă, era bună, era o femeie ca oricare alta, avea mâinile bătătorite de muncă, genunchii scârţîiau.
Vanda mi-a făcut primăvară. Din braţele ei am plecat într-o nouă viaţă, într-un oraş nou, cu străzi
încă necunoscute.
Mi-a părut rău când a închis atelierul. Nu mai reuşea să trăiască din ce câştiga. Chiria spaţiului era mai mare decât valoarea muncii ei.
Câtă lume mai înrămează azi tablouri?!
Vanda a plecat. Acasă. Cred că e bine, cred că se bucură de pensia ei micuţă, cred că-şi creşte nepoţelul.
Dar zilele astea am să o caut. Pentru că sunt oameni care ne schimbă cursul vieţii cu un zâmbet, cu o privire, cu o cafea, şi noi suntem atât de nesăbuiţi încât îi lăsăm să treacă pe lângă noi, fără să ne uităm în urmă.
Umblaţi un pic prin amintiri, şi faceţi-vă singuri un bine!
O cafea şi un prieten de demult!
Articol scris de Liliana Angheluță/foto Nicola d’Alessio