Zic unii că emigranţii României şi-au pus palma-n fund şi-au plecat!
Asta sună aşa, ca şi cum nu ne-ar mai păsa, ca şi cum n-am mai vrea să ştim de nimic!
Ca şi cum ne-a pocnit pe toţi prin ţări străine o stare de bine şi mulţumire atât de mare, încât nu ne mai uităm înapoi!
Majoritatea celor plecaţi sunt foşti angajaţi ale celor peste 1.300 de fabrici închise în ultimii 20 de ani. Multe dintre ele aveau mai bine de 1.000 de muncitori, unele, combinate metalurgice, chimice, chiar şi peste 10.000.
Oraşe întregi au căzut şi decăzut.
Lume rămasă pe drumuri peste noapte, lume cu copii de crescut!
Zic unii că nu ne pasă, dar nu e zi să nu ne gândim întoarcerea acasă! Facem planuri şi aşteptăm. Dacă ne întoarcem ar trebui să venim în acelaşi oraşe – astăzi niște stafii.
Mai aşteptăm pentru că fiecare dintre noi are în ţară copii sau părinţi. Unii au copii mici, de ţinut la şcoală – învăţământul e departe de a fi gratuit – alţii au copii mari – unii lucrează, dar alții nici nu reuşesc să mănânce cu 700 lei salariu – alţii au părinţi nevoiaşi, pensionari fără de nici unele.
Întoarcerea noastră i-ar condamna pe toţi!
Cine i-ar mai scoate din impas? Din foame?!
Zic unii că nu ne-ar păsa, dar nu e zi să nu dorim binele României tocmai pentru că vrem să ne-ntoarcem.
De la distanţă şi prin comparaţie cu ce vedem prin ţările de împrumut, ştim şi ce anume nu merge bine. Ştim de ce se adânceşte râpa şi de ce, în fiecare an, găsim şi mai multă paragină.
Nu e dragoste.
Cei de sus nu ne iubesc, nu le pasă nici cât negru sub unghie de amărâtul ăsta de popor.. Iar noi între noi, nu ştim să ne fim alături.
Ne pasă, dragilor, mai mult decât credeţi!
Tocmai pentru că suntem la fel: românii din afara graniţelor şi cei rămaşi. Suntem cu toţii în aceeaşi găleată…
Plină cu amar.
Articol scris de Liliana Angheluță/foto Nicola d’Alessio