Cică se-ntorc românii acasă, în vacanţă. Şi unii deja sunt speriați de venirea lor anuală.
Ar aduce prea mult trafic, s-ar îngreuna străzile de atâtea maşini, vor fi iarăşi cozi prin magazine:
-Să stea la ei acolo, la ce mai vin pe aici cu aerele lor de şmecheri?
Adevărat, unii stâlcesc cuvinte, dar nu-i de râs, nu poţi vorbi un an de zile doar italiană sau engleză şi brusc să nu mai amesteci cuvinte. Unii o fac special, li se pare grozav, alţii pur şi simplu greşesc.
Cam astea sunt capetele de acuzare: cheltuiesc prea mult, ocupă spaţiul şi respiră aerul celorlalţi.
Culmea e că cei rămaşi trăiesc direct sau indirect din cele 4 miliarde de euro trimise anual în ţară, bani care-nvârt economia, care fac să se mai producă zahăr şi ulei, haine şi detergent, ajută fabricile alea să nu moară, altfel s-ar duce totul de râpă.
Emigranţii, huliţi de mulţi în propria ţară, banii lor sunt buni, ei nu.
Huliţi şi-n afara ţării, munca lor e bună, ei nu.
Oameni care muncesc din greu, strângând bănuţ peste bănuţ, un an de zile, ca să poată veni acasă măcar două săptămâni. Nu sunt singuri, ce-au adunat vor cheltui tot cu familia rămasă-n ţară, cu părinţi sau fraţi, cu copiii lor sau ai rudelor.
Nimeni nu vine cu mâna goală. Tuturor le bate inima tare când aterizează avionul, tuturor li se umezesc ochii şi nu, nu merită să fie huliţi chiar de cei care ar trebui să-i iubească. Răbdaţi-i, aşa cum sunt ei, uneori se dau mari, alteori stâlcesc cuvinte, dar câtă vreme mai vin acasă înseamnă că le pasă. Şi staţi liniştiţi, tot haosul durează puţin, se vor întoarce de unde au venit, în lumea aia a lor îndepărtată, de unde vor continua să trimită pachete şi bani.
Da, ştiu, cuvântul pe care l-am folosit cel mai mult în rândurile astea e “bani”. Pentru că asta e diaspora românească, o sursă de trai. Ce e în sufletul lor o singură dată pe an chiar nu le pasă multora.
Articol scris de Liliana Angheluță