Eram copii, iar el ne-a învăţat ce-nseamnă să rezişti.
În spatele şcolii noastre era o stradă îngustă, case cu grădini în faţă, mâţe care se căţărau pe gardurile tuturor, pomi care făceau umbră şi la ale căror fructe pofteam.
El era un bătrânel la vreo 80 de ani, cu o mustaţă albă, perfectă sub pălăria pe care o ridica uşor când ne saluta.
Şi asta ne uimea, noi eram copile de vreo 10 ani, ne căţăram pe gardul şcolii ca să vedem “dincolo”, ştiţi voi că aşa fac copiii, li se face ciudă pe îngrădiri şi caută mereu să se caţere, să vadă ei, să ştie ce se-ntâmplă-n lumea largă.
Dacă se-ntâmpla să treacă “domnul cu mustaţă” îl salutam, iar el scotea pălăria, reverenţios, şi ne saluta cu respect.
Vorbea franceză, uneori ne ”ischitea” să vadă dacă ştim vreo boabă, era de o delicateţe verbală şi de un bun simţ de ne făcea să coborâm, speriate, de pe gard.
Nimeni nu se purta atât de frumos cu noi şi asta ne făcea să ne ascundem.
Ei bine, în acea perioadă se dărâma totul, era plan de demolări, se construiau apoi blocurile comuniste, industria avea nevoie de muncitori şi partidul construia 30 de apartamente pe locul unei case.
Cei daţi afară din casele lor primeau şi ei un apartament, dar sufereau după florile lor, după copacii îngrijiţi cu drag, după aerul de libertate. Plângeau şi plecau.
Nimeni nu se punea cu sistemul!
Doar el, bătrânelul nostru, el a rezistat. Când au început să dărâme cartierul şcolii, când au intrat buldozerele în pereţii caselor şi când totul era praf şi ruine, noi eram în vacanţă şi strada principală era închisă.
Ulterior am văzut: doar căsuţa lui era în picioare, bătrânul domn păşea cu grijă printre bucăţi de ciment săltate în curtea lui, respira praful din aer, dar zâmbea, victorios.
Nu voia să plece şi pace, nu semnase hârtia aia care-l dădea afară. Singur printre ruine, ridica niţel pălăria a salut şi flutura mâna din faţa uşii uneori, semn că e acolo, că rezistă.
Tot cartierul urmărea evoluţia lucrurilor, îl admiram, îi ţineam pumnii şi ne temeam pentru viaţa lui. Nu l-au luat, nu l-au bătut, nu l-au arestat, încăpăţânarea lui înmuiase inima cuiva.
L-au lăsat în pace, n-au avut încotro, în jurul casei lui s-au construit blocuri, multe, gri şi seci, iar el continua să-şi ude florile din curte şi să salute puţinii oameni care se opreau în dreptul gardului.
Tăcut, cu respect şi hotărâre, la 80 de ani înfruntase singur un sistem.
Articol scris de Liliana Angheluță
Sursa foto Nicola d’Alessio