Toate babele din cartier erau cu ochii pe ei!
Tineri, luaţi de puţin timp, se-apucaseră să-şi ridice casă pe locul alteia vechi, se-apucase el, de fapt, că-l vedeai ciocănind şi tencuind, cărând pietriş cu roaba sau cocoţat, în final, pe acoperiş.
Ea se făcu văzută mai târziu şi toate baticurile se răsuciră s-o analizeze, aveau şi de ce, bărbat-su era mort de muncă şi cu bătături pe mâini şi ea, colo, cocoţată pe tocuri şi rujată, sucea nasul că nu-i plăcea aia sau ailaltă.
Îşi începură viaţa de familie în noua casă, de-abia salutau lumea pe drum din vârful buzelor şi-ncetul cu încetul aflarăm şi cum îi cheamă: el – Ion şi ea – Florica.
-Ce i-o fi făcând, bre, de munceşte ca boul până şi pe-ntuneric?
Aşa era, el venea seara de la muncă, îşi făcea ceva de mâncare singur, că ea n-avusese chef şi se-apuca de săpat la lumina becului din grădină.
Vecinătatea feminină o mai ischitea pe Florica:
-Da’ ce-i faci de mâncare lu’bărbat-tu pentru diseară?
Ştiţi voi, când vorbesc femeile, tot la mâncare ajung imediat.
-Păi mai are fasole rămasă de luni, dacă nu-i convine să-şi facă singur, că doar eu nu stau slugă la picioarele lui! Mie nu-mi trebuie, eu mănânc oleacă de salam şi gata.
Şi vecinătatea dădea din cap, uimită de-aşa arţag.
Câte-o babă o mai învăţa de bine, îi mai spunea că el săracul, munceşte mult şi că trebuie să aibă grijă de el:
-Da’ce, munceşte pentru mine? L-am pus eu să se-nsoare?
Şi trântea nişte rufe murdare-ntru-n lighean, le punea la muiat, să le spele Ion când va fi să vină:
-Că eu nu pot, bre, mă doare spatele şi nu am voie nici să bag mâna-n apă rece, să le clătesc. Aşa, lasă că le spală el, că doar sunt şi-ale lui!
Florica nu spăla, nu gătea, nu uda roşiile-n grădină, nu ştia nimeni ce făcea toată ziua, părerea generală era că se uita la telenovele.
Vecinătatea urmări povestea cu interes, toţi aşteptau să se-ntâmple ceva, să dea Ion cu pumnu-n masă, să fie bărbat, ştiţi voi!
Apăru şi mama lui într-o zi, venea de departe, de la munte, baticurile îi spuseră aşa, printre ulucile de la gard:
-Bre, da’ce mai munceşte băiatu’mata! Ce se mai chinuie singur acilea!
Şi ce, credeţi că se trezi vreo compasiune? Răspunsul maică-sii fu:
-Las’să tragă! Ce, l-am pus eu să se-nsoare?
E drept, câteodată până şi Ion se-ntreba de ce-o făcuse, dar era prea harnic şi responsabil ca să stea prea mult la gândul ăsta.
Ultima oară când i-am văzut el prăşea prin grădina din faţa casei şi ea îşi dădea unghiile cu ojă, aşezată la umbră, pe-un scăunel.
Şi mi-am spus că el s-a-nsurat, probabil, ca să ispăşească păcatele mulţilor bărbaţi beţivani şi neisprăviţi.
Articol scris de Liliana Angheluță