Înaltă, impunea respect, chiar dacă nu lăsa mătura din mână.
Ne ţinea pe toţi în frâu în recreaţii, ne căţăram pe gard, unii se băteau, alţii se-njurau, alţii îşi scăpau feliile de pâine unse cu marmeladă direct pe bluzele de pionier, ea era pretutindeni, ba să certe, ba să-mpace, ba să te-ajute să cureţe petele lipicioase de pe bluze şi degete.
Dacă ne-ntâlneam pe drum o salutam cu respect:
-Bună ziua, doamna Eva!
Părinţii se opreau să vorbească cu ea de parcă ar fi fost învăţătoare, ea ştia mai bine decât oricine cum ne purtam la şcoală, ea ne vedea fără măşti şi fără teama de a fi ascultaţi.
Era unguroaică şi am iubit-o, avea pieptul încăpător, te strângea în braţe cu poftă. Vorbea cu accent, am îndrăgit-o şi pentru asta, numai ea ştia să strige într-un fel de rămâneau toţi smirnă.
Mă gândeam la ea zilele trecute, alături de casa în care locuiesc sunt patru refugiaţi, trei din Pakistan şi unul din Nigeria. Sunt creştini, tineri şi amărâţi.
Au văzut moartea cu ochii, le-au explodat casele, şi-au pierdut familiile şi prietenii, au călătorit luni de zile, au suportat torturi şi bătăi, au trecut marea şi au ajuns până la urmă în Italia.
Acum învaţă limba şi supravieţuiesc într-o lume care îi respinge.
Ştiu despre România că e o ţară cu zăpadă multă, au aflat ulterior că-n Italia sunt mulţi români şi m-au întrebat de ce.
-Dacă e pace la voi, de ce-aţi plecat?
-De nevoie!
Le-am explicat că-n România un litru de lapte costă cât în Italia, dar că salariile sunt de 5 ori mai mici.
Mi-au mai spus, după ceva timp, că italienii au “small heart”, “inimă mică”.
M-am mai gândit zilele astea şi la ungurul care s-a ridicat şi mi-a oferit locul într-un tren extrem de aglomerat, erau sute de oameni în vagoane, sute de români dar tocmai el, văzând că sunt însărcinată, mi-a oferit locul şi a călătorit în picioare ore-n şir.
M-am mai gândit la un ţigan care m-a ajutat să văruiesc odată şi mi-a spus să-i dau cât vreau când oi putea; nişte români pungaşi, cu câteva ore mai devreme, îmi ceruseră atât de mult încât mă albisem. Şi, după ce acceptasem, s-au îmbătat de bucurie, cică să cinstească opera, şi m-au abandonat după două bidinele.
M-am gândit şi continui să o fac la toţi cei de alte naţionalităţi pe care i-am cunoscut, la Leila, din Algeria, care m-a ospeţit două săptămâni la Roma, la vecinul de peste drum al bunicii, ungur şi el, care ne dădea mereu cele mai frumoase cireşe, la toţi cei pe care multă lume îi respinge fără a-i cunoaşte.
Şi-mi spun că fiecare persoană în parte este şi Dumnezeu şi Diavol, depinde de noi ce parte vrem să vedem, nimeni nu poate fi tratat cu răutate doar pentru că aparţine unui neam sau altuia.
Cioburi dintr-un vas întreg suntem toţi.
Articol scris de Liliana Angheluță