El este Eusebiu Iftime. A împlinit de curând 18 ani, e în Italia de când era mic. Familia lui e din Piatra Neamț, din binecunoscute motive la început a plecat tatăl lui, apoi mama.
El a rămas acasă cu bunica până pe la cinci ani.
Sunt dese cazurile în care copilul rămas în țară crește cu bunicii care nu se-ndură să-l lase părinților, relația e atât de puternică încât singura soluție e să se mute toți în afara țării. Așa s-a întâmplat și cu Eusebiu, a venit în Italia cu tot cu bunica din partea mamei.
Ăsta e doar începutul poveștii, urmează cuprinsul ei, adică integrarea, școala unde a avut colegi și profesori buni, unde nu a fost niciodată marginalizat, ci tratat ca de la egal la egal. Adevărul e că sunt atât de mulți copii români aici încât nu mai sunt priviți ca pe ceva neobișnuit.
De ce vă scriu despre Eusebiu?
Pentru că l-am auzit cântând.
Operă lirică, gen mai puțin ascultat de tineri. Dar el a fost atras de mic și părinții l-au susținut să urmeze cursuri de canto. Odată terminate studiile Liceului cu profil uman din Guidonia – aproape de Roma – vrea să meargă la conservator și are toate atuurile să reușească.
Mi-au dat ochii în lacrimi când l-am ascultat, m-am gândit la România, la frumusețea acestor copii care cresc departe de ea și care, cu siguranță, nu vor veni în țară decât în vizită. Și asta până într-o zi în care nu va mai fi nimeni acolo care să-i aștepte. Doar în patru țări, adică în Italia, Spania, Anglia și Germania s-au născut în ultimii 10 ani peste 300.000 de copii români. Nu mai vorbim de cei născuți în restul țărilor și nici de cei plecați alături de părinți, în străinătate.
Este un adevărat exod, o rană uriașă pentru România. Cresc departe de țară, studiază departe, se vor îndrăgosti și vor întemeia familii în alte țări, acolo vor munci și vor trăi tot restul vieții lor.
În statisticile țării sunt doar numere. Copii talentați, cu toate condițiile pentru studiu, cu posibilitatea de a frecventa cursuri de specialitate și de a cunoaște frumusețea lumii. Au porțile deschise oriunde.
Numai în România nu.
Articol scris de Liliana Angheluță