Locuiam în apropierea unui stadion, într-un bloc din ăla lung şi lat, construit pe timpul comunismului, bloc menit să adăpostească zeci, sute de familii de “oameni ai muncii”.
Numărasem odată copiii care locuiau acolo: erau 35, aproape toţi între 8 şi 13 ani. Buun! Şi cum aveam chef de joacă, mergeam uneori pe stadion, cu mingea sub braţ şi copiii mei alături. Treceam prin faţa scării, în pantaloni scurţi şi tenişi, printre femeile cu batic sau fără care stăteau la pălăvrăgit pe băncuţele din lemn.
Imediat suceau capul după mine, suceau şi nasul, ceva de genul:
-Uite-o şi pe asta! Femeie serioasă e? O fi vreo curvă!
Copiii tuturor mă urmau imediat. Auzeam cum se anunţă între ei:
-Haideţi, măi, că a ieşit tanti la joacă!
Se adunau vreo 10 fetiţe şi băieţi, săltăreţi cu toţii şi veseli nevoie mare. Ne rostogoleam pe gazonul verde, jucam volei, fotbal, trăgeam ca proştii în minge de drag de fugit după ea, apoi, când oboseam, o dădeam pe “Ursuleţul doarme!” sau “Batista parfumată”!
Ne distram copios, mă ascultau, cu ochi sclipitori, se aşezau imediat în rând sau în cerc, fugeau sau nu, după cum le spuneam. Aveam nevoie de joacă, mingea era pretutindeni şi noi toţi prindeam culoare în obraji.
La întoarcere ne târşâiam paşii, obosiţi; treceam iar printre privirile încrucişate ale vecinelor cu moţ, simţeam cum mă judecă.
Ele da, erau gospodine adevărate, femei cu capul pe umeri, nu zăpăcite ca mine cu şleahta de copii alături.
Uneori auzeam la mâna a treia vorbele lor; mă amăram, mă enervam, dar eram fericită aşa.
Atât că nu poţi fi ferit de gura lumii, la un moment dat începi să te cenzurezi, să te-nchizi în sine, să nu mai baţi mingea, să nu mai cânţi, să nu mai râzi cu poftă, te umpli de frustrări şi-aştepţi să-ţi treacă viaţa.
Te transformi în femeie serioasă, acră şi tristă, cu privirea stinsă şi chef de ceartă. Eu însă, am ales să fiu zăpăcită pentru că viaţa-i prea scurtă să mă iau după gura lumii.
Articol scris de Liliana Angheluță