Şi eu nu aveam chef.
Aveam vreo patru ani, poate chiar mai puţin, eram micuţă, tata mă auzise îngânând un cântecel patriotic în legea mea şi acum era tare mândru.
I-a povestit întâmplarea primului prieten întâlnit:
– Ia spune tu lu’nenea cum e cântecelul ăla?
Şi nenea se uita fix la mine, curios să evalueze talentul, dar şi vădit plictisit, nu mai putea el de mine şi de vocea mea. Am simţit tot, tata mă expunea de parcă m-ar fi învăţat el cântecelul, de parcă eram rod al muncii lui şi vroia să se fălească.
Speriată, mă uitam ba la unul, ba la altul.
Dar nu cântam.
După insistenţe nereuşite, tata a cedat nervos şi i-a spus prietenului său:
- Asta mică ştie să cânte, am auzit-o eu, ce dracu’! Da’las-o-n pace, că-i proastă, nu ştie ce-i cu ea!
Şi uite aşa întâmplarea asta mi-a marcat o bună parte din copilărie.
Pe la şase ani tata mi-a pus cuţitul de bucătărie în mână şi m-a trimis să curăţ cartofi pe motiv că-s deşteaptă, ştia el de pe vremea când mă auzise cântând.
Dacă voiam să merg într-o excursie cu copiii de la grădiniţă deveneam proastă:
- Tu nici nu ştii pe unde calci, unde vrei să mergi? Stai cuminte acasă!
La şcoală, mai târziu, luam numai note bune, nici n-aş fi îndrăznit să fac altfel, i se părea normal, doar eram deşteaptă.
Dar nu mă lăsa să respir, să mă joc cu alţi copii în sfânta pace, la orice mică abatere redeveneam proastă.
Totul de la un simplu cântecel.
Îşi formase o idee despre mine şi aşa trebuia să fie, cum îi convenea.
Am învăţat bine, ca o deşteaptă, dar m-am măritat c-un om rău pentru că n-am ştiut ce fel e lumea din afara cărţilor.
De asta vă spun, ca de la om la om: lăsaţi copiii să cânte ce vor ei, când vor ei şi cui vor. Nu-i obligaţi să facă lucruri pe care nu le doresc, doar din fală părintească. Se vor speria, se vor simţi împinşi de la spate şi-i veţi răni prin faptul că nu ţineţi cont de dorinţele lor.
Lăsaţi copiii să cânte cum vor ei, în sfânta lor fericire.
Articol scris de Liliana Angheluță