Am vrut să aflu cum anume poate un tânăr să practice o meserie pentru care şcoala nu-l pregăteşte.
Este vorba despre meserii pe care trebuie să le înveţi muncind efectiv. Poate că unii dintre tineri ar vrea să devină cofetari, măcelari sau bucătari, dar nu ştiu cum să procedeze.
– Alberto, ai doar 35 de ani şi eşti un cofetar cu experienţă, iubit de clienţii tăi. Când ai început aventura asta şi cum?
Am început la 13 ani. Nu, nu vă miraţi, îl ajutam pe tata. Mă trezeam la 3 noaptea şi făceam amândoi cornuri, simple sau umplute, apoi, la 5 dimineaţa, eu mai făceam un pui de somn înainte de a pleca la şcoală; tata pleca să distribuie bunătăţile pe la barurile cu care avea contract. La început a fost greu, apoi am început să-mi câştig astfel banii de buzunar. Tata ne-a spus mereu că va trebui să muncim, să avem o meserie, nu ne-a ţinut în puf. Dimpotrivă, ne spunea că el ne hrăneşte, ne îmbracă, dar că, dacă vrem să ieşim în oraş cu prietenii trebuie să muncim pentru a avea bani.
Ţi-a plăcut de la început să lucrezi cu creme şi aluaturi? Întreb pentru că sunt mulţi tineri care spun că o anumită meserie nu le e pe plac, că o alta nu le convine!
O meserie începe să-ţi placă abia atunci când începi s-o practici, când începi să ai satisfacţii, când vezi că ceea ce faci e pe gustul tuturor. Tinerii ar trebui să facă tot felul de experienţe, să nu refuze nimic din ceea ce li se oferă. Abia atunci vor putea spune că le place o anumită meserie: după ce au încercat câteva.
Ţi se pare că tradiţiile culinare vor fi duse mai departe de tinerii care se formează acum?
Sunt puţini aceia care înţeleg că trebuie să te sacrifici pentru a avea rezultate. Chiar zilele trecute a venit un băiat să-l angajez. Avea un curs de cofetar şi dorea să muncească. Mi-a spus însă de la început că vrea sâmbăta şi duminica liber. Aici nu-i bancă, nu-i o instituţie, în astfel de meserii trebuie să te adaptezi clienţilor. Ori oamenii tocmai la sfârşit de săptămână ies mai mult în oraş să servească ceva dulce. Iar tu trebuie să fii pregătit, nu poţi închide să spui că e liber şi gata. Mulţi dintre tineri se gândesc întâi la drepturi, apoi la îndatoriri. Eu, câtă vreme nu ştiam meseria, nu am avut curaj să-ntreb cum voi fi plătit. Am strâns din dinţi, am învăţat şi apoi am muncit. Dacă ai răbdare, rezultatele te vor însoţi toată viaţa. Pentru că atunci când ai o meserie, nu mori de foame niciodată.
Povestea ta e una de sacrificiu, de muncă!
Altfel nu se poate. Pe de altă parte, e mai bine decât să stai într-un colţ să-ţi plângi de milă singur. Mai bine îţi sufleci mânecile şi treci la treabă.
Noi, cei care ne uităm tânjind la toate prăjiturile, cei care le-am mânca pe toate dintr-o privire, ne închipuim că cine lucrează în acest domeniu ar trebui să fie fericit? Tu eşti?
Da, mirosul de copt din laborator, cremele şi, mai ales, zâmbetele satisfăcute ale oamenilor mă fac fericit. Lucrez alături de soţia mea de dimineaţa până seara, ne creştem copiii şi nu ducem lipsă de nimic. Uneori mă sună cineva să-mi spună cât de bun a fost un tort pe care i l-am pregătit şi-atunci, da, prind puteri şi sunt fericit.
De ce sunt faimoase prăjiturile napoletane în lume?
Pentru că nouă ne place viaţa, ne place să ne bucurăm şi suntem veseli chiar cu puţin. La noi, familia este importantă, e unită, în jurul mesei se adună duminica şi 20 de persoane. Bunici, mătuşi, nepoţi. Se găteşte cu drag, din abundenţă ! Suntem inventivi şi curioşi, aşa că , din tot dragul acesta de viaţă, au ieşit şi reţete nemaipomenite.
Ai dori ca fiii tăi să practice aceeaşi meserie?
Nu neapărat, dar aş dori să fie harnici şi oneşti, indiferent ce meserie vor practica!
Un sfat pentru tineri?
Lăsaţi deoparte telefonul şi băgaţi-vă mâinile în făină! Frământaţi, coaceţi! Veţi descoperi că e plăcut şi că s-ar putea trăi din asta!
Articol scris de Liliana Angheluță / foto de Nicola d’Alessio