N-am făcut mofturi când eram mică, o luam peste ochi imediat dacă aș fi îndrăznit.
Ce-mi dădeau să mănânc, aia mâncam, ce-mi spuneau să fac, aia făceam.
Puține lucruri nu reușeam să înghit, aveam probleme cu ciorba de burtă și cu salata de ridiche neagră.
Taică-meu făcea crize de nervi dacă strâmbam din nas, așa că n-o făceam și mâncam foarte puțin, să vadă bunăvoință măcar. La un moment dat mi se lua farfuria din față, dar altă mâncare nu vedeam. Deci nu-mi era bine.
N-am făcut mofturi nici la școală, dacă mi se spunea să stau într-un picior, așa făceam, nu ceream niciodată scutire de la nimic, învățam pe de rost congresele partidului și participam la toate olimpiadele.
La munca patriotică eram fruntașă, la cules de struguri în practica agricolă la fel. La urmă ne plăteau cât să ne luăm câteva caiete, dar eram mulțumită, îmi făceam datoria.
Mâncam toți în cantinele IAS-urilor, o singură dată m-am ridicat de la masă împreună cu alte colege, când ne-au pus în față farfurii cu varză, în sosul lung pluteau mai multe muște. Atunci ne-am dus pe ulițele satului și ne-am întors victorioase cu prune și pere, dar fără pâine. Tot nu-mi era bine.
N-am făcut mofturi nici când m-am măritat, am tras din greu, să fie primit.
Ba la spălat, la călcat, la săpat în grădină, la tăiat lemne, unde era nevoie acolo mă duceam. Punctul culminant a fost când m-am întors acasă cu două sacoșe pline de cumpărături într-o mână, un copil în brațe, o găleată plină cu nu știu ce în altă mână și un alt copil atârnat de-un deget. Nu știu cum am făcut, dar nici atunci nu-mi era bine.
Am muncit tot din greu, nu am refuzat niciodată o slujbă doar pentru că nu-mi plăcea, am lucrat în fabrică, în birou, mă trezeam la cinci dimineața uneori și mă întorceam a doua zi, spre seară.
Și bine nu mi-a fost nici așa.
Am emigrat.
A trebuit să învăț în afara țării că e bine să spui ”nu”, că fiecare dintre noi are obligații, dar și drepturi, că ceea ce credeam că e normalitate erau, de fapt,abuzuri.
A trebuit să văd în afara țării că lumea mulțumește și zâmbește chiar și când cumpără o pâine, că bărbații nu lasă totul pe umerii femeilor, că se poate și altfel, mai bine, mai frumos.
Am învățat că pot negocia un salariu, că nu trebuie să mă mulțumesc cu firimiturile aruncate de alții.
Că pot decide ceea ce vreau să fac cu viața mea, cu timpul și energia mea, că am dreptul să mă retrag dacă ceva nu-mi e pe plac și că pot stabili singură care-mi sunt prioritățile.
Singura remușcare e că mi-au trebuit mai bine de 40 de ani, dar nu-i târziu nici acum.
Articol scris de Liliana Angheluță