Mi s-a întâmplat să dăruiesc câte ceva unui copil. Mărişor, nu chiar de prima copilărie. Ah, da, îmi place să văd cum se luminează ochii şi cum se bucură inima lui, cum înşfacă repede cadoul şi-ncepe să-l cerceteze pe toate părţile.
Atât că n-a mulţumit. Şi peste asta nu pot să trec, aşa cum nu suport pe cei care nu salută, indiferent de vârsta pe care o au.
Nu pot să sufăr lipsa de educaţie, de politeţe, din punctul meu de vedere un copil poate să vină acasă cu o notă mică, dar când deschide uşa trebuie să salute.
Mi s-a întâmplat să-mi intre în casă adolescenţi care articulau un “ău” la jumătatea casei, de parcă am fi fost într-o scenă de hip-hop şi nu ştiam. Altă dată a intrat o fată, tot adolescentă, care efectiv se uită în tavan şi trece pe lângă tine fără să te remarce, de parcă ar fi vreo fiinţă din altă lume, nu se pătează ea cu o privire spre tine sau cu un salut.
De câte ori am comentat negativ am primit răspunsurile astea:
- Lasă, nu te pune tu să-i educi, aşa-s ăştia din ziua de azi!
sau
- Nu mai sunt vremurile alea, copiii nu mai mulţumesc, nu le pasă lor de asta, aşa e generaţia asta!
sau
- Şi ce, vrei să o facă din obligaţie? Chiar dacă e ziua ta, n-o să spună nimic pentru că aşa-s ei, tinerii de azi sunt aşa, toţi!
Ştiu că educaţia şi bunele purtări nu se demodează, întotdeauna se va pune preţ pe asta, e vina noastră, a părinţilor, că nu ne învăţăm copiii să fie politicoşi. Dacă le justificăm lipsa de respect, dacă abandonăm repede şi-i lăsăm ca pe ei cu scuza că aşa e generaţia, să nu ne mirăm mai târziu când, la bătrâneţe, ne vor trata ca pe nişte gunoaie.
Şi da, câtă vreme noi îi facem mari ei au obligaţia de a saluta şi de a mulţumi, cu timpul obligaţia va deveni obicei bun şi va deveni parte din normalitatea lor. Nesimţirea, grosolănia, lipsa de respect pentru cei din jur nu au scuze şi va fi vina noastră, a părinţilor, dacă dăm greş, nicidecum a unei generaţii.
Articol scris de Liliana Angheluță