Mereu!
Nu doar pe fugă, între un avion şi altul.
Noi am ales-o dintotdeauna, o alegem de fiecare dată când visăm în română, o iubim chiar dac-o mai înjurăm uneori.
De proşti o facem, din neputinţă, din frustrare, de parcă ar fi vina ei.
Ea s-a păstrat, glorioasă, până la un moment dat, au murit oameni ca s-o apere, au fost torturaţi alţi oameni ca să renunţe la idealuri.
Până la un moment dat românii au avut grijă de ea, au păstrat frontierele şi au păzit libertatea. Apoi n-a mai păsat nimănui, de parcă n-ar mai fi contat decât blugii pe care puteam să-i cumpărăm şi pulpele de pui la liber, s-au umplut magazinele şi s-au distrus fabricile.
“ – Asta e, nu-i nimic, mergem înainte!”
Aşa spunea lumea, numai că înainte era, de fapt, înapoi. Şi am descoperit, treptat, cu teamă, că acesta are şi o limită, că e posibil să cădem urât de tot, că se-nfundă drumul şi că degeaba ne mai încurajăm. Nu mai avem nici puterea de a o face.
Mergem aşa, zi după zi, tăcuţi, cu ochii în pământ, aşteptând ca cineva să scoată România la lumină.
Cineva, altcineva, nu noi. Noi n-avem nici o treabă, ca întotdeauna. Eventual ne punem şi-o căciulă zdravănă pe cap, să n-auzim, să nu vedem, ne prefacem că nu ştim c-au murit oameni pentru libertatea noastră, ni se rupe de cei care au fost torturaţi în numele unor idei, pe noi continuă să ne doară doar în cot.
Cineva trebuie să aibă grijă de noi. Cineva de acolo, de sus, că doar de aia-s puşi acolo, să se gândească la binele nostru, nu?
Şi dacă n-o fac?
“-Asta e, nu-i nimic, mergem înainte!”
Într-o zi lumea va ieşi în drum şi va descoperi că nici drumul nu mai e. Şi va dori să trăiască într-o ţară, dar nu o vor găsi. Şi-şi va dori să apere ceva, o graniţă, o idee, să poată spune că acel loc le aparţine.
Deocamdată nu, acel timp n-a venit, încă aşteptăm ca cineva, acolo, sus, să aibă grijă de noi.
Articol scris de Liliana Angheluță