Am fost în Polonia de curând, ceea ce am văzut m-a lăsat fără cuvinte şi tot timpul am gândit că România ar fi putut fi la fel dacă ar fi fost condusă bine.
Au investit cu cap fondurile europene, au muncit şi au ştiut să construiască, să se dezvolte şi să trăiască bine în ţara lor.
Autocarul care ne-a luat de la aeroport pentru a ne duce în Varşovia avea tablete instalate pe toate spătarele scaunelor, cum drumul dura vreo 40 de minute, copiii se distrau cu jocuri online, adulţii căutau ştiri şi informaţii despre vreme sau cursuri valutare.
Gara din Varşovia, primul loc pe care l-am văzut, este, spre deosebire de alte gări ale lumii, unul dintre cele mai frumoase locuri: clădiri moderne s-au ridicat în jurul ei, nici urmă de comunism şi de blocurile gri, sărăcăcioase.
Curăţenia este exemplară, iar despre politeţea funcţionarilor de la ghişee am doar cuvinte de laudă, ne-au explicat cu răbdare tot ce voiam să ştim şi am simţit cum voiau să ne fie de ajutor.
Se construieşte peste tot în Varşovia, şantierele duduie de muncă, oamenii lucrează fără mofturi şi sâmbăta după masă, tramvaiele circulă neobosite, atmosfera generală nu e de delăsare, ci de responsabilitate.
Nu vă spun mai nimic despre restaurante, pub-uri şi patiserii, vă spun că şi periferia oraşului e la fel de îngrijită, că n-am văzut oameni amărâţi sau cerşetori, probabil că sunt, dar nu atât de mulţi ca în Bucureşti sau în alte oraşe ale lumii.
M-a uimit numărul mare al tinerilor, puţini emigrează, aşa mi-a spus o fată cu care am vorbit într-o gară, pleacă din ţară doar cei care vor, nu sunt forţaţi de împrejurări s-o facă. Pleacă pentru mai mult, nu pentru supravieţuire ca la noi.
Străzile sunt pline de tineri de 30 ani, îi vezi în grup sau în familie, cu copii de mână.
Ningea, era frig, dar când opream unul dintre ei ca să cerem îndrumări toţi erau politicoşi, răbdători şi culmea, toţi vorbeau engleza bine, atât cât să ne-nţelegem fără dificultate.
Scopul călătoriei noastre era Auschwitz, aşa c-a trebuit să luăm un tren spre Cracovia, apoi un autobuz spre fostul lagăr de exterminare, transformat în muzeu. Drumul de cinci ore ne-a permis să vedem şi satele prin care am trecut, periferiile şi zonele industriale. Casele sunt bine întreţinute peste tot, nu vezi garduri şubrede sau nevopsite, acoperişuri strâmbe şi tencuială care stă să cadă.
Se munceşte, se trăieşte bine, oamenii cresc copii şi impresia generală e de ţară vie, responsabilă.
Aşa cum ar fi trebuit să fim şi noi.
Articol scris de Liliana Angheluță
Sursa foto: Nicola d’Alessio