Unii vor spune că nu-i adevărat, că exagerez, că uite, vecinului tocmai i s-a născut o fetiţă, că altul îşi duce copilul la şcoală, alţii vor spune că avem legi bune, care ocrotesc pruncii, că e doar vina părinţilor etc.
Nu, nu e doar vina lor.
România e pe primul loc european la avorturi, 80.000 pe an! Majoritatea femeilor care-şi aruncă astfel copiii sunt femei tinere, căsătorite sau în relaţii serioase, doar un sfert dintre sarcini sunt rezultat al unor legături întâmplătoare sau fără viitor.
80.000 în fiecare an!!
Practica a devenit banală, nimeni nu-ntreabă de ce şi cum, se extrage fătul de parcă s-ar scoate o măsea. Motivul principal se ştie, sărăcia şi imposibilitatea de a face planuri durabile pentru viitor. Femeile îşi pun justificata întrebare: “cu ce să-l cresc?”.
Lipsa educaţiei, lipsa principiilor morale şi nepăsarea au partea lor, dar nici o femeie nu renunţă uşor la copilul din pântece. Nu există suport psihologic, nu se discută prea mult nici înainte şi nici după.
În Italia, de exemplu, este greu să faci un avort, în afară de faptul că doctorii refuză să curme o viaţă de om. Dar cei care o fac trimit întâi femeia la consiliere psihologică, se discută, se analizează cauzele unei asemenea decizii, minorele sunt chemate la convorbire împreună cu părinţii. România a trecut prin comunism, prin creşterea forţată a populaţiei, avorturile se făceau oricum, dar cu risc major pentru mamă, cu ameninţarea puşcăriei, desconsiderând libertatea de decizie a femeii. Dar de la extrema asta s-a trecut la cealaltă, la libertatea absolută de a-ţi arunca pruncii.
Ca să nu mai spunem că multe femei nu au bani nici de avort, nasc copii şi-i abandonează imediat după naştere. România are şi cea mai mare rată a copiilor orfani, 10.000 au fost abandonaţi doar în ultimul an. Orfelinatele gestionează un număr de aproape 100.000 de copii, mulţi dintre ei daţi în creşterea statului din acelaşi motiv: sărăcia, imposibilitatea de a le asigura hrană, căldură şi educaţie.
Dacă adăugăm că România este şi pe primul trist loc european al mortalităţii infantile, avem cadrul sumbru al unei ţări căreia nu-i pasă de copiii ei.
Atât, altceva nu mai e de spus.
Articol Liliana Angheluță
Ilustrație de Sorina Vazelina