– Ştiu că v-aţi gândit la mama!
Aşa mi-a spus o tânără a cărei mamă era plecată de 11 ani în Italia.
Eram la prezentarea cărţii “Cireşe amare”, în sala Humanitas de la Cişmigiu. Eu una aveam inima cât un purice, venisem în acea dimineaţă, ruptă de muncă şi nesomn, să vorbesc oamenilor despre tragedia emigraţiei.
Nu mă pricepeam să vorbesc, poate doar puţin să scriu.
Cu o zi înainte, o doamnă care muncea în Italia, Lucia Doina Cojan, îmi urase succes şi-mi spusese că va fi alături de mine. Eu am interpretat că va fi spiritual alături, dar m-am trezit cu ea în sală, luase avionul special pentru doar acea zi în care se năştea cartea noastră, a emigranţilor români.
Cu alte câteva zile înainte întrebasem un domn din Milano, Elio Sosu, dacă nu cumva se-ntâmplă să fie în ţară în perioada prezentării de carte, nu voiam să fiu singura din diaspora, simţeam că lucrurile sunt mult mai importante decât păreau.
Şi ştiţi ce mi-a răspuns?
- Staţi un pic să văd ce avion am!
Menţionez că nu ne cunoşteam, eram doar prieteni virtuali, dar şi el a simţit că “Cireşele amare” sunt o cauză, nu doar o carte.
A venit la Humanitas direct de la aeroport, cu valiza după el, a transmis un mesaj al diasporenilor din mai multe ţări. A doua zi dimineaţă, pe la 6, eram toţi trei pe drum, el spre Milano, eu cu Lucia spre Roma.
De ce v-am pomenit la început acea fată?
Pentru că la sfârşit, la autografe, s-a apropiat cu o cutiuţă de bomboane în mână, mi-a dăruit-o şi mi-a spus:
- Eu nu vreau să citesc cartea, am trăit-o, mama mea e plecată de 11 ani şi nu ştiu când se va întoarce acasă. Dar voiam să vă mulţumesc, ştiu că v-aţi gândit şi la ea când aţi scris cartea.
Am îmbrăţişat-o, mai mult nu puteam. Şi de ce vă spun tocmai acum povestea asta?
Pentru că mă gândesc, din nou, la acele sute de mii de femei care nu primesc nici un mărţişor, nici o floare, nici un zâmbet, femei peste care trec anii prin străini.
Şi le urez să ne vedem cu bine, acasă, în altă primăvară!
“Din sărăcia României suferă lumea asta uitată de Dumnezeu.
Nu poţi să-ţi imaginezi câţi români sunt aici; primul meu loc de muncă era în vârf de munte. Şapte case la care lucrau 5 românce. În Roma şi pretutindeni auzi vorbindu-se româneşte pe străzi. Şi mă gândesc că sunt mulţi care încă ar vrea să mai vină dar nu ştiu unde şi cum să facă.
De asta, te rog să povesteşti câte ceva din ce-ţi scriu.
Să se ştie, nu e glumă, se doarme pe lângă un gard, pe o pânză întinsă între pomi, se suferă de foame şi mai ales de dor. Nu e nici un sac cu bani în mijlocul drumului. Speri că cineva va avea nevoie de tine şi ai putea munci fără plată, numai să-ţi confirmi ideea că n-ai venit degeaba. Cum apără România interesele celor care trimit bani în ţară? Din banii ăştia se ridică magazine, case, se fac ateliere, se cumpără materiale, se investeşte.
Dacă timp de 6 luni n-ar mai intra în ţară bani din Italia sau din Spania, Germania etc, s-ar reduce cred la jumătate tranzacţiile din ţară.
Tu, cel care te topeşti pe picioare de dor, sau poate de foame, sau eşti bolnav, cui te adresezi?
Şi oare de ce a trebuit să ajungem aici ca să ne creştem copiii?”
Fragment din “Cireşe amare”, editura Humanitas
Sursa foto: Mirela Felicia Catalinoiu