În aeroportul Otopeni iar e vânzoleală! Vin şi pleacă emigranţii!
Unii cu copii de mână, copii născuţi departe, copii ce vorbesc o altă limbă şi privesc nedumeriţi în jur! Nu înţeleg de ce mamei i se umezesc ochii şi de ce tata e nerăbdător.
Acum nu-nţeleg, ştiu doar că merg acasă!
România nu reprezintă însă, mai nimic pentru ei, nu au colegi, prieteni, nu ştiu care-s munţii şi habar nu au de istoria neamului lor. Va fi extrem de greu să-i obligi să renunţe mai târziu la tot ceea ce au acum: cursuri de desen, acces la piscine, la spectacole. Într-un cuvânt, o viaţă normală.
Mulţi dintre părinţi vin din regiuni sărace, casele de-abia se ţin în picioare, uliţele sunt în continuare neasfaltate, ici-colo câte un magazin alimentar! Ce să le oferi acestor copii crescuţi în bunăstare?!
Vin şi pleacă emigranţii! Bagaje, lacrimi, priviri lungi spre cerul României…
Cozi de călători la destinaţii Roma şi Valencia, dar nu numai! Prin mulţime, o bătrână cu batic pe cap, cu ilic pe spatele slăbuţ. Coborâtă, probabil, dintr-un sat de munte, obişnuită să ia avionul spre copii.
Vin şi pleacă emigranţii! Veseli, trişti, nu-şi găsesc locul în lume, dar şi-l caută. În fiece an încearcă să afle dacă în România lucrurile merg mai bine, dacă s-a schimbat ceva, pun întrebări, privesc în jur curioşi.
Nu, lucrurile nu se schimbă! 
Ar vrea cu toţii să ştie dacă au speranţa de a se întoarce măcar mai târziu. Cine nu pleacă acasă întreabă, iscodeşte, doar – doar o afla veşti bune!
Anul trecut am întrebat-o pe vecina de bloc, o femeie de prin Buzău:
– Cum e în ţară, spune-mi şi mie cum e?! Cum trăieşte lumea?!
Mi-a răspuns sec:
– Sărăcie, fă! Sărăcie şi atât!
Articol scris de Liliana Angheluță