Era un chin pentru mulţi dintre noi!
Pe de altă parte era şi-o bucurie, stăteam aşa, mai de capul nostru, printre rândurile de vie, ne târşâiam găleţile cu struguri sau târnele cu porumb, jucam “cuţitaşe” cu mâinile încleiate de sucul fructelor şi de ţărână.
În loc să începem şcoala, plecam cu toţii, copii sau adolescenţi, la cules de orice, unde ne trimitea acolo ne duceam.
În primii ani, în şcoala generală, ne luau cu autobuze din faţa şcolii, în fiecare dimineaţă, şi ne aduceau înapoi pe la 15, obosiţi şi murdari de parcă cine ştie ce am fi făcut.
Şi făceam, chiar dacă eram mici de nici nu ajungeam la gura tractorului care colecta totul, ne străduiam să fim harnici, profesorii stăteau cu gura pe noi să facem planul.
În perioada liceului ne duceau departe de casă, la ferme, acolo dormeam, acolo făceam păduchi, acolo mâncam varză cu bulion, după ce aruncam muştele din farfurie.
Ni se cerea un plan mai mare, trebuia să culegem nu mai ţin minte câte găleţi de struguri, uneori era aşa de frig încât nu reuşeam să ţinem în mână cosorul, adică acel cuţitaş special pentru tăiat codiţa strugurilor.
Altădată era atât de cald încât de abia ne târâiam, căutând un pic de umbră, de apă nu se vorbea, o aduceau pe la prânz, venea în nişte marmide din aluminiu, beam toţi c-o singură cană, trecând-o de la unul la altul.
De acasă aduceam cu noi de-ale gurii, brânză sau cârnaţi prăjiţi, piftele sau brânzoaice, dar se terminau repede, majoritatea se stricau imediat, aşa că trebuia să ne mulţumim cu ce ni se dădea la cantina fermei: ciorbă de cartofi murdari şi, repet, varză cu muşte.
Mi-amintesc că-ntr-o zi, rupţi de foame, am plecat prin sat cu o pungă goală după noi, cerând voie sătenilor să culegem prune şi pere din pomii de lângă drum, ne-am întors cu traista plină şi-am mai trăit vreo două zile.
Murdari, înfometaţi şi obosiţi, clădeam viitorul ţării, aşa ni se spunea.
La urmă primeam şi câţiva bănuţi, nimica toată, dar pentru noi erau buni şi ăia.
Practica agricolă?
A legat prietenii, ne ajutam unii pe alţii, învăţam să supravieţuim, să ne respectăm şi să ne fim alături, pe soare, pe ceaţă sau ploaie.
Ne schimbam hainele între noi, ne îmbrăţişam cu mâinile murdare şi împărţeam piftele şi gogoşi.
Dacă cineva ne-ar fi spus atunci că în scurt timp se va duce totul de râpă, că acel pământ va fi abandonat, că nu va mai rămâne nimic din lanurile imense cu porumb, că vom emigra privind cu amar în urmă, probabil că n-am fi crezut.
Cum am mai fi putut creşte dacă cineva ne-ar fi povestit pustiul?
Articol scris de Liliana Angheluță