Nu e ceva deosebit, nu-i aşa?
Numai că el are cinci ani, născut din căsătoria dintre un francez şi o româncă, iar ea are 68 de ani şi e bunica acestui mic prinţ vorbitor de altă limbă.
El a învăţat câteva cuvinte în română, înţelege un pic, dar se exprimă bine doar în franceză.
Acasă nu vorbeşte româna pentru că altfel nu ar pricepe tata.
Doar când e singur cu mama exersează, dar uită repede pentru că la grădiniţă e într-un fel, la magazine în acelaşi fel, pretutindeni aude franceză şi, bineînţeles, asimilează uşor doar aşa.
Româna e un chin şi nu prea înţelege de ce-i trebuie.
Merge acasă la mama, în România, doar o singură dată pe an, bunica îl iubeşte nespus, îl mângâie, îl îmbrăţişează, dar nu ştie ce să-i spună.
Uneori îşi ceartă fata:
- Fă, nu puteai tu să-l iei pe Florin din colţul străzii? Că-i băiat bun şi-i curgeau ochii după tine, ăla nu te bătea, că-i om delicat. Nu, a trebuit să te iei c-un francez, să n-am şi eu un nepot ca lumea!
Apoi îi pare rău:
- Mi-e drag de el, dar cum să-i spun şi eu o poveste, cum să-l învăţ şi eu ceva să mă ţină minte după ce-oi muri?
Îl ia de mână pe micul prinţ, îl duce prin ogradă, îi arată curcile, raţele, copilul râde, bunica râde de râsul lui, îi mai arată cum să rupă un castravete, cum să ude florile, i-a cumpărat o stropitoare mică, numai a lui, să înţeleagă că acolo e şi pământul său.
- Acolo unde sapi şi faci ceva cu mâna ta e şi locul tău. Poate aşa înţelege că e oleacă de român şi el!
Îi face gogoşi, băiatului îi plac, aşteaptă lângă ea să le scoată din uleiul fierbinte, începe să mănânce şi exclamă cuvinte pe care ea nu le pricepe:
- Îţi place, aşa te vreau! Ce ştiu franţujii ăia? Tu să vii aici mai des când te-oi face mare, să vii, să nu mă laşi singură la bătrâneţe.
Copilul râde. Până şi râsul e în franceză.
Cupluri mixte. Bunici cu nepoţi prin lumea largă, nepoţi cu bunici pe care aproape că nu le cunosc.
Cine ştie? Poate mai târziu, când vor fi mari, vor investi în ţara ale cărei flori le-au udat de mici.
Sunt sânge din sângele României.
Şi invers.
Articol scris de Liliana Angheluță
Sursa foto – Elena Shumilova