Era colegul meu de muncă, tânăr, proaspăt expert contabil, de-abia ieşit de pe băncile ASE-ului.
Îngrijit, politicos, gata mereu să dea o mână de ajutor indiferent la ce muncă a fabricii, instruit, un băiat de nota 10.
Într-o zi l-am întrebat:
– Măi Florine, da’cum te-au crescut părinţii tăi de-ai ieşit aşa de bun?
Mi-a răspuns cu zâmbet:
– Mă trimiteau cu vaca pe câmp! Sau îmi dădeau lemne la crăpat, magazia de văruit şi grădina de săpat. Ai mei n-aveau treabă cu şcoala, cu ce fac eu pe acolo, mi-au spus de câteva ori că din învăţătură urmează să trăiesc când oi fi mare, pe ei îi interesa cum devin om în general. Aşa că mergeam cu vaca pe câmp, îmi luam cu mine culegerea de matematică şi acolo învăţam.
Nu-mi dădeau bani de buzunar, nici poveste de aşa ceva, dacă voiam ceva în plus faţă de hrană şi haine trebuia să muncesc, în vacanţe mergeam cu ziua pe la oameni sau, când eram mai mare, reparam calculatoare, dădeam meditaţii. Chiar dacă ar fi avut de unde să-mi dea, n-o făceau, m-au făcut să mă simt adult şi responsabil de mic.
Cam aşa crescuse Florin!
Dar câţi părinţi sunt aşa?
Câţi îşi învaţă copiii să trebăluiască şi câţi dintre copii primesc sarcini precise? Majoritatea fac teme şi atât, dacă le fac şi pe alea, sunt corcoliţi şi scutiţi de orice fel de efort, pe ideea că “lasă, are timp să sufere când o fi mai mare”.
Dar în Japonia, în Finlanda, Norvegia, Suedia etc, copiii sunt responsabili de mici, de pe la 4 ani deja încep să-şi facă singuri patul, să ajute în casă, să măture, să spele vasele, la 18 ani încep facultatea, dacă vor, dar programele financiare le permit să facă împrumut și să-l achite treptat, când vor începe munca, peste câţiva ani. Sunt obişnuiţi astfel să-şi asume alegerile pe care le fac, să şi le susţină şi să muncească pentru ele.
Prin USA, Italia, Anglia etc, de la 14 ani deja încep să-şi caute de muncă pentru perioada vacanţei. Lucrează prin restaurante sau hoteluri, la curăţenie, în bucătării, la spălat de vase sau ca baby sitter, încep să-şi câştige primii bani şi să se obişnuiască cu ideea că pentru orice trebuie să lupţi.
Copiii României fac teme, muuuulte teme şi cam atât, sunt deştepţi şi instruiţi, dar apropierea de muncă se face foarte lent şi foarte târziu.
Şi asta pentru că-i vrem, posesivi, lângă noi, copii pentru totdeauna dacă s-ar putea, uitând că i-am născut pentru a-i transforma în oameni.
Articol scris de Liliana Angheluță