Aşa-i spusese la un moment dat!
Adăugase că, în caz de nevoie, ar putea locui împreună o lună, nu mai mult.
Numai ea ştia cum îl crescuse, îşi dădea şi ultimul ban din buzunar ca să-i fie bine lui, copilului, se lăsase mereu pe ultimul loc şi acolo stătea, cuminte, de ani buni, fără să ceară nimic în schimb şi fără să deranjeze.
Aşa şi trebuie, nu? Doar nu creştem copii pentru noi, nu ne gândim la acea faimoasă cană cu apă pe care cineva ar trebui să ne-o aducă la bătrâneţe.
Creştem copii pentru că ne sunt dragi, pentru că-i iubim şi vrem să le fie bine, să aibă o viaţă frumoasă, să fie fericiţi aşa cum noi n-am ştiut mereu să fim.
Asta aşteptăm, noi, mamele, ca ei să fie fericiţi, să dea un sens sacrificiilor noastre.
Doar nu degeaba am renunţat la orice, nu degeaba am alergat pe drumuri, cu sacoşele grele în mâini, nu degeaba am gătit mii de oale cu mâncare!
Au fost în inima noastră din ziua în care i-am adus pe lume şi chiar dinainte, ne-au locuit fiinţa şi continuă s-o facă până când nu vom mai fi. Da, trebuie să fie pe picioarele lor, să fie fericiţi, să fim mândre uitându-ne la ei, să ne gândim că lăsăm ceva urme bune pe pământ.
Dar dacă avem nevoie de acea cană cu apă? O vom primi sau ni se va închide uşa-n nas?
Copiii deveniţi adulţi nu cumva vor fi atât de bine înfipţi în propria realitate încât vor uita că a fost o vreme când erau dependenţi de noi?
Ne vor susţine la nevoie aşa cum am făcut noi sau se vor debarasa urgent de orice responsabilitate? Pentru că dragostea e uşor de declarat dar mai greu de susţinut. Implică responsabilitate, bun simţ, nu e doar o declaraţie, ci o purtare de grijă.
Ea era o mamă ca oricare, făcuse sacrificii şi greşeli, uneori era sâcâietoare, uneori îşi băga nasul în treburile fiului, dar doar pentru a se asigura că nu-i trebuie nimic altceva. Darnică la bani, dar şi la sfaturi.
Crescuse un băiat atât de fain încât el nu mai avea nevoie de nimic…
Nici măcar de ea!
Articol scris de Liliana Angheluță