Locuia în casa de peste drum.
La moş Ion.
Uscată ca un băţ de chibrit, îmbrăcată mereu în haine cernite, mereu cu batic strâns bine sub bărbie…
Muncise mult la viaţa ei, umbla aplecată de şale cam la 70 de grade. Femeie săracă, fără pământ, fără copii, coborâse la oraş în tinereţea ei şi se apucase de călcat pe la casele doamnelor.
Călca, lustruia, ştergea, curăţa!
Uneori, din plictiseală de copil în vacanţă nesfârşită, traversam strada şi mă duceam întâi la moş Ion. În cămăruţa lui era un pat, o masă, două scaune şi un motan negru. Îmi povestea de războiul din care ieşise viu, despre ruşi, despre foamete, despre bombe! Eu mângâiam motanul, fericită să-i aud vocea de bunic adoptat.
Apoi mă opream la ţaţa Ioana. Puţin, că ea avea treburi. Călca cămăşile lui Ion cu fierul încins cu cărbuni. Stropea cu apă; ce sfârâială de abur cu parfum de curat!
Nu prea vorbeau. Ce era de spus?!
El făcea piaţa, ea aprindea candela, el vopsea gardul, ea pregătea ciorba!
Aşa a fost iubirea lor.
Simplă! Liniştită! Fără vorbe inutile, fără certuri iscate din orgolii, fără strategii psihologice de cuplu. Pentru că lucrurile ar fi mai simple dacă nu le-am complica singuri.
Pentru Ioana, dragostea era un guler de cămaşă frumos călcat! Pentru Ion, să-i cumpere ei uneori dropsuri mentolate sau biscuiţi.
Atât!
Articol scris de Liliana Angheluță