Primul lucru care m-a pus pe gânduri a fost faptul că în afara ţării se drămuiesc lucrurile altfel.
Nu se aruncă, de exemplu, pâinea uscată, ci se taie bucăţele şi se consumă în salata de roşii, nu se cumpără tablete de ciocolată mereu, ci doar de sărbători sau când, efectiv, ai chef nebun, nu se aruncă mâncarea din oală, ci se găteşte exact cât trebuie, tocmai pentru a evita risipa.
La noi, de ce n-avem, de aia risipim mai mult: pâine bună la gunoi, doar pentru că e “de ieri”, nu-i ulei în casă, dar Coca-Cola nu lipseşte, ca să nu mai vorbim de bere şi seminţe, de chestii de ronţăit fără de care se pare că nu rezistăm.
Apoi am văzut că toată lumea mulţumeşte tuturor, e o anumită gentileţe în aer care lipseşte în ţară, de fapt acolo te izbeşte de prea multe ori mitocănia.
Nu se buşesc oamenii între ei pe stradă şi nici în autobuze, nu se drăcuiesc şi nu deranjează cu muzică şi manele naţionale, fiecare le are pe ale lui, dar le ascultă în casă, în surdină.
Nici la telefon nu se vorbeşte tare în tren, să nu deranjezi gândurile celui de lângă tine.
Acel spaţiu privat există şi e respectat, mare mi-a fost uimirea gândind la nopţile nesfârşite când vecinii din ţară dănţuiau din buric deasupra capului meu şi-n ciuda întregului bloc, fără leac şi fără de bun simţ. A doua zi, dacă aveai curaj să le spui ceva, te mai trezeai şi cu înjurături.
Ce-am mai învăţat în afara ţării?
Participarea, voluntariatul, faptul că suntem toţi în aceeaşi oală şi că, dacă vrem să punem flori într-un cartier, e de ajuns să ne adunăm, dacă vrem să ne susţinem ideile, copiii sau dacă vrem să fim ajutaţi vreodată, e bine să ajutăm la rândul nostru, chiar dacă nu ne cunoaştem între noi.
Străinătatea te-nvaţă să rabzi, să munceşti şi să te bucuri de orice, s-apreciezi ceea ce ai, tocmai pentru că e câştigat din greu.
Te-nvaţă să caşti ochii când votezi, pentru că de asta depinde viitorul tuturor, inclusiv al copiilor tăi, te-nvaţă să fii atent în jur, să recunoşti prietenii adevăraţi dar şi duşmanii.
Aici nu poţi trăi lelea, tocmai pentru că nu ai spate asigurat, nu e familia în mijlocul căreia să te refugiezi la nevoie, aşa că-nveţi să-ţi drămuieşti mişcările ca şi cum ar fi vitale.
Şi sunt!
Ne-am învăţat să fim conduşi, să ne plecăm şi să ne ploconim. Aici trebuie să lupţi pentru fiecare mică victorie, nimic nu vine de la sine şi banii nu-s în mijlocul drumului.
Să planifici, să economiseşti, să participi, să anticipezi.
Şi să nu te gândeşti intens la viaţa de dinainte, nu are sens şi nu rezolvi nimic, singurul drum e cel al zilei de mâine.
Atât.
Articol scris de Liliana Angheluță
Sursa foto: Alex Robciuc