Asta erau vorbele spuse-n şoaptă, umbla zvonul imediat, se închideau ferestrele, se oprea muzica, copiii nu se mai vânturau pe uşi, încremeneam toţi, aşteptând să se culce Costel, să se liniştească!
De unde? pe ăsta când îl apuca îl ţinea trei zile!
Urlete, buşeli în uşa blocului, răcnete furioase, ameninţări adresate tuturor:
-Vă omor pe toţi, să moară mama dacă n-o fac, am sânge-n vine, nu ca voi, şobolanilor! Staţi ascunşi, ai? Lasă că eu vă păzesc, unul nu scapă!
Noaptea, pe la două, când era somnul mai dulce, ne trezeam toţi, cutremuraţi de vreo bătaie-n uşă sau de ţipetele lui.
Dacă ciocănea sau dădea cu piciorul în uşă, trebuia să deschizi numaidecât, îşi dregea vocea, se liniştea un pic şi cerea doi lei, ca şi cum era absolut normal ca la ora aia să te trezească.
Nevastă-sa nici nu mai respira săraca, numai ea ştie ce păţea cu el.
Divorţaţi fiind, nu reuşea să-l ţină departe de casă, el tot acolo locuia şi nu era chip să fie altfel.
Poliţia?
Venea, chemată de vecini, îl lua, îl ducea la secţie, noi respiram uşuraţi, după o oră era înapoi, cu aceleaşi răcnete.
Vreo două amenzi a luat, pentru deranjul public, nu ştiu cine le-a plătit, bănuiesc că tot femeia, sub presiune şi ameninţări. Plecam la muncă dimineaţă şi ne sfătuiam copiii, îngrijorate:
–Să fiţi cuminţi, nu faceţi gălăgie, ştiţi că-i beat Costel!
Ne-a terorizat omul ăsta şi n-a fost leac pentru el, mă refer că poliţia nu a ştiut ce să-i facă, decât să-l ia, să-l bată şi să-i dea drumul. Avea şi ordin de restricţie, tot degeaba.
Cum am scăpat de el?
S-au pus toţi bărbaţii din bloc împreună, s-au înţeles între ei şi, într-o seară, l-au bătut de l-au zăpăcit şi l-au gonit din bloc şi din oraş.
Şi-au făcut dreptate singuri!
Dar uneori mi-amintesc şi mă-ntreb de ce trebuia să se termine aşa? Cum apără statul ordinea şi cum avem curaj să vorbim de violenţa în familie, de apărarea drepturilor, de protecţia victimelor? Vorbele sunt frumoase, dar faptele? De ce a trebuit să ne simţim atât de singuri, de abandonaţi?
Articol scris de Liliana Angheluță