Zice-se că nimic nu-i întâmplător, că oamenii pe care-i cunoaştem ne apar cu un sens în drumurile noastre. De curând am cunoscut o doamnă, minunată şi frumoasă, acoperită cu văl, italiancă şi catolică.
Mi-a spus apoi că ea e sherdana, nu are sânge latin şi că face parte dintr-o comunitate ale cărei rădăcini sunt pierdute în preistoria Europei. Ca s-o spun aşa, mai pe înţelesul tuturor, sherdanii au fost contemporani cu dacii, chiar mai vechi decât ei, şi au reuşit să-şi păstreze cultura, limba şi obiceiurile.
Unii spun că ar fi fost descendenţi ai fenicienilor, alţii că ar fi venit din Atlandida, cercetările nu reuşesc să ajungă mai departe de 5000 ani î.e.n.
Se ştie doar că erau luptători ai mării, că deseori au atacat Egiptul antic şi că primele aşezări fortificate au fost ridicate în Sardinia, cea mai mare insulă a Mediteranei. Şi mare mi-a fost emoţia să văd cu ochii mei ceea ce a rămas din civilizaţia lor: faimoasele nuraghe.
Sunt peste tot în Sardinia, în preajma păduricilor sau în mijlocul câmpurilor arse de soare, răsar în faţa ochilor, mărturii ale unei lumi atât de puternice încât au reuşit să supravieţuiască timp de milenii.
Nuraghe sunt ca nişte turnuri din piatră masivă, unele mai mici, altele mai mari, ajung la 20 metri înălţime. Aveau scop spiritual, dar şi de apărare sau erau folosite pentru depozitarea alimentelor.
De la înălţimea lor supravegheau zona, din interior puteau respinge eventualii atacatori şi, în timp de pace, îşi puneau acolo grânele recoltate din câmpurile Sardiniei.
Turismul zonei include şi vizitarea acestor nuraghe, există şi morminte, altare la care se rugau divinităţilor.
Lumea lor, contemporană cu cea a dacilor sau cu cea din Stonehenge, reprezintă rădăcinile, acea zonă de mister care atrage dintotdeauna. Am fost recunoscătoare sherdanei pentru întâlnirea noastră, e adevărat, fiecare om pe care-l întâlneşti te schimbă, te îmbogăţeşte.
Eu una n-o să uit niciodată ziua în care am mângâiat cu delicateţe acele pietre enorme şi păstorul care ne-a ieşit în cale cu oile sale, viaţa nu s-a oprit niciodată acolo, trecutul milenar şi prezentul reuşesc să locuiască aceleaşi pământuri.
Articol scris de Liliana Angheluță
Sursa foto: Nicola d’Alessio