I-am cunoscut la un festival internaţional de jazz, la un moment dat au umplut strada cu veselia lor, cu emoţia din priviri, cu sufletele lor mari atârnate la capătul instrumentelor.
Pasquale Innarella, muzician, iniţiatorul şi inima acestui proiect, ne-a povestit totul:
În primul rând, cine sunt aceşti copii?
Fac parte dintr-un cartier periferic al Romei, Rustica; sunt copii proveniţi din familii cu probleme, cu dificultăţi economice. Tot cartierul trăieşte la limita sărăciei şi, tocmai de aceea, la limita legalităţii. Unii dintre ei nu mergeau nici la şcoală, pierduţi printre mendrele unei lumi care-i împingea spre droguri, alcool, furturi.
De când vă ocupaţi de ei? Şi cum a fost începutul?
Au trecut aproape 15 ani de când cooperativa socială “Noi orizonturi” a prezentat primăriei acest proiect: înfiinţarea unui centru pentru studiu muzical. Primii “clienţi” i-am cules efectiv de pe drum, de fapt aşa fac şi acum!
Joc fotbal cu ei, glumesc, le arăt ce saxofon frumos am, le câştig încrederea şi apoi mă roagă ei să-i învăţ să cânte.
Nu te întreabă niciodată de ce-ţi pasă?
Ba da, la început sunt neîncrezători, privesc viaţa ca pe o capcană în care pot cădea oricând, au învăţat de mici să se apere de orice, chiar şi bunătatea îi sperie. Sunt copii învăţaţi cu înjurături, mulţi dintre ei au părinţi în închisoare şi, când le întinzi o mână… te privesc ciudat. Apoi se abandonează în mâinile tale şi le poţi modela sufletul.
De ce jazz?
E doar un mod de a-i forma, de a le vorbi despre artă, despre cultură. Şi-apoi, jazzul s-a născut pe stradă şi tot acolo trebuie să aibă o finalitate; nu e important să ajungi “cineva”, ci să schimbi ceva în lumea în care trăieşti.
Şi câţi copii aţi reuşit să salvaţi astfel?
Mai bine de 450 au fost elevii mei de-a lungul timpului. Din toate naţionalităţile, nu numai italieni: albanezi, români, nigerieni. Am observat că emigranţii sunt mai sensibili, copii şi părinţi deopotrivă. Iar părinţii unor copii români sau de orice altă naţionalitate sunt bucuroşi să-şi vadă copiii cântând. În schimb, uneori, din partea părinţilor italieni am avut chiar şi ameninţări, în acel timp dedicat muzicii ar fi fost mai util ca fiul să vândă droguri. Nu a fost aşa, aceşti copii s-au salvat, au luat-o pe calea bună a vieţii. Din 450 doar 3 au ales alte căi, în schimb restul au devenit oameni, unii au studiat la Conservator, alţii sunt doar muncitori, dar muzica îi va acompania toată viaţa.
Cum în orice tip de raport dai şi primeşti, ce v-au învăţat aceşti copii?
Că se poate! Că dragostea, cultura, educaţia pot schimba lumea.
PS: Orchestra de jazz “La Rustica” va scoate curând al doilea CD. Şi povestea lor merita spusă pentru că dacă un singur om a reuşit să schimbe atâtea destine, noi, fiecare în parte, câte n-am putea face?
Articol scris de Liliana Angheluța / foto d’Alessio Nicola