Am cunoscut acum câțiva ani o doamnă extraordinară: de câte ori îmi deschidea ușa zâmbea a râs.
Adică nu avea acel zâmbet forțat, de om educat, ea era chiar fericită.
Făceam exerciții de engleză cu nepoata ei și mă duceam acasă la ea de două ori pe săptămână, așa c-am avut ocazia să verific comportamentul ei ciudat.
De ce ciudat?
Pentru că eu însămi eram gri, obosită, fără chef, copleșită de probleme, toți oamenii pe care-i cunoșteam se văitau ba de una, ba de alta, părea că se întâlnesc doar ca să se poată plânge în grup de prețurile mari, de răceli care nu trec cu nimic, de salarii mici și de copii obraznici.
Ea nu.
Veselă nevoie mare, vorbea vioi și se mișca de parcă ar fi dansat, într-un ritm al ei. Într-un moment de curaj, am întrebat-o cum de reușește să fie atât de pozitivă.
Știți ce mi-a răspuns?
”- Eu am trecut printr-o depresie, mi-a fost tare greu, am crezut că mor, mă durea casa sufletului. Noroc c-am avut un doctor bun care, printre altele, m-a învățat ceva.
-
Ce v-a învățat?
- Uite cum fac, în fiecare dimineață mă uit în oglindă și spun – Sunt frumoasă! – apoi îmi vine să râd pentru că nu-i adevărat, proastă nu-s. Numai că trebuie să spun cu convingere și tocmai asta mă face să râd. Apoi îmi scot singură limba, mă maimuțăresc, iar zic ceva, gen – sunt puternică sau sunt cea mai grozavă din lume. Și râd singură. Exercițiul durează câteva minute, dar e suficient să mă înveselesc. Apoi, de-a lungul zilei, dacă am momente de oboseală sau de plictis, mă duc iar în baie și-mi scot limba singură.
- E chiar necesar? Altfel nu se poate?
- Se poate, cum nu. Numai că exercițiile astea te învață să te iei mai puțin în serios, să nu mai crezi că ești buricul pământului și că tot ceea ce ți se-ntâmplă e o tragedie. Când nu te pui singur în centrul universului, începi să-ți dai seama că pământul se-nvârte cu sau fără tine, că nu trebuie să pui totul la inimă, că trebuie să lași lucrurile să se liniștească de la sine.
Chiar dacă pare o prostie, pe mine toate astea m-au ajutat, au trecut ani de atunci și eu cred că viața e atât de frumoasă încât nu merită să stăm încruntați.
Articol scris de Liliana Angheluță