Schimbările care apar în viața noastră sunt considerate uneori un factor declanșator al depresiei. În cazul meu depresia a apărut imediat după ce am adus pe lume un copil iar asta mi-a zdruncinat pentru o perioadă viața. Lacrimile, nopțile nedormite, gândurile negative, lipsa poftei de mâncare, indiferența față de propria persoană, soț și copil sunt doar câteva din efectele pe care le-am resimțit. Am scris în jurnalul personal despre aceea perioadă și m-am decis să împărtășesc asta cu voi. Fiecare femeie poate la un moment dat să treacă prin asta, oricât de puternică este ea.
”Plouă. Stropii se izbesc de pervazul geamului, înaintea ochilor mi se prezintă un peisaj bacovian care mă face să cred din nou că am o viață care e departe de perfecțiune. Sunt mamă de aproape o lună, timp în care mi-am dat seamă că dorința de a avea un copil nu mă ține odihnită, când îmi vine să cad lată de oboseală, dar nu mă lasă cea mică. Țițilitul acela care se prezintă minunat, pentru mine este provocator. Nu sunt atât de înzestrată de la mama natură, se pare că am resurse limitate de lapte. Iau pastile pentru creșterea lactației, beau apă de mă satur și ”pompez” din două în două ore. Desigur, am avut parte și de sfaturile unui consultant în alăptare, asta m-a ajutat enorm, dar tot ”limitată” sunt. Cei 10 ml de lapte pe care cu greu îi obțin, stau mărturie. În schimb consultantul m-a motivat să alăptez chiar și în aceste condiții.
Am ore exacte când mă apucă plânsul, de obicei asta se întâmplă cam de două ori pe zi. Nu îmi trebuie motiv. Sincer, mă mir. De obicei eu plângeam rar și când o făceam aveam motive întemeiate. Pentru mine venirea Almei pe lume a adus multe lacrimi. Cât mi-aș dori să spun că plâng de fericire, dar din păcate nu este așa. Sunt convinsă că o iubesc, dar nu îmi simt sufletul invadat de o iubire de nedescris. Am gânduri multe și uneori înfricoșătoare. Stau trează nopțile în timp ce o privesc cum doarme. Îmi e teamă că dacă o las nesupravegheată ceva rău s-ar putea întâmpla. Îmi privesc corpul și nu îl recunosc. Din cele 20 de kg puse pe durata sarcinii, am reușit să dau jos suficient de multe, dar tot nu sunt EU. Mi-aș dori să fug, să fiu cum eram înainte de a deveni mamă. Liberă, lipsită de responsabilități, veselă și ferm convinsă că viața e prea frumoasă să o irosesc îngrijorându-mă aiurea. Mănânc mult, în special dulciuri. Când o aud că plânge mă irită, aș vrea să tacă deoarece îmi este teamă că eu nu o voi putea liniști. Nu există timp pentru mine, acum există timp doar pentru noi: eu și ea.
Să nu mai vorbim de baie sau tăiatul unghiilor, acestea sunt activități lăsate în grija soțului. Sunt anxioasă, tristă, gânditoare, mă simt incapabilă și nu mă recunosc. Sunt indiferentă, relația cu soțul meu este afectată, nu mai suntem la fel. Comunicarea a suferit, la fel și apropierea fizică dintre noi. Mă întreb cum de am ajuns aici de la o săptămână la alta?
Și totuși zâmbesc, pretind că sunt ok, singurul care îmi cunoaște cu adevărat sufletul este soțul meu. El mă încurajează să accept că în această etapă a vieții mele eu sunt tristă. Îmi spune că trec printr-o depresie care este normală. Știu asta și mă enervează teribil când îmi spune: O să treacă, trebuie să fii puternică deoarece noi avem nevoie de tine. Simt că nu înțelege stările mele, sunt convinsă că mă judecă. E însă binevoitor cu mine, îmi arată că mă iubește, îmi spune că sunt frumoasă și că mă apreciază enorm. Eu sunt iritată din orice, am tendința să ridic tonul, să critic, să îl resping, iar el ce face? Îmi arată că mă iubește când ar trebui să mă pedepsească printr-o atitudine asemănătoare.
Depresia asta pe care nu am invitat-o vreo clipă în mintea și sufletul meu, a știut drumul și singură. Probabil cele 24 de ore în care am stat în travaliu și nașterea grea de care am avut parte, au declanșat suficient de multe încât să ajung aici.
Cred că Dumnezeu a vrut să îmi ușureze puțin perioada aceasta, motiv pentru care mi-a dat o fetiță care plânge destul de rar, doarme mult și stă trează foarte puțin între reprizele de somn. Deși crizele de plâns nu se opresc, știu că dacă și ea ar fi plans mai des, situația mi s-ar fi părut insuportabilă.
Omulețul acesta mic trezește în mine atâtea emoții… Cât mi-aș dori să fie doar pozitive, dar realitatea e alta. Inevitabil mă întreb: Oare o să fiu capabilă să îi ofer o viață mai bună decât mi-au oferit mie părinții mei? Tatăl meu a fost alcoolic iar mama mea i se alătura deseori, probabil asta o ajuta să nu simtă așa intens bătăile pe care le primea de la el. Am crescut într-un mediu violent, educația era opțională, ajungeam la școală rar și atunci mă trimiteau acasă pentru că eram plină de păduchi. Mama muncea mult, iar tatăl meu avea grijă să folosească banuți câștigați pentru a-și cumpăra băutura. Pâinea nu era o necesitate, în schimb alcoolul da.
Clar, îmi doresc pentru fetița mea o viață diferită, îmi doresc ca eu să fiu prezentă și să fiu ajutorul de care ea are nevoie. Doar că simt că acum nu pot…
Offf…câtă nevoie aș avea acum de o mamă, de tine mamă. Mi-ar plăcea să îmi spui cum a fost când am venit eu pe lume. Cum te-ai simțit? Cum a fost nașterea mea? Am fost un copil cuminte? Te supăram? Știu. Aș cere mult, cu greu îți amintești ziua mea de naștere. Cu toate acestea, tot mi-aș dori să știu, dar asta rămâne o dorință neîmplinită.
Acum sufletul meu e pictat în nuanțe de gri, ca poeziile lui Bacovia, dar ceva în interiorul meu îmi spune că e doar o perioadă care va trece.”
…
Privind în urmă, îmi dau seama că perioada aceea e departe, acum mă recunosc și accept rolul meu de mamă. Fetița mea are 1 an și 5 luni, în toată această perioadă viața nu a fost lapte și miere. În schimb la 6 săptămâni după naștere, eu mi-am revenit și am făcut câteva lucruri care m-au ajutat. Despre aceste lucruri voi povesti în articolul următor.
Articol scris de Ioana Mădălina
Sursa – https://dintoatainima89.wordpress.com/
Sursa foto – parenting.firstcry.com