Eram colege de şcoală, apoi viaţa ne-a dus pe căi diferite şi nu ne-am mai întâlnit mulţi ani.
După un timp ne-am întâlnit la un colţ de stradă, era neschimbată, cu acelaşi păr blond şi cu aceiaşi ochelari cu rame negre.
Delicată şi fragilă, dar plină de ură faţă de propriul copil.
Avea o fetiţă de câteva luni şi ea umbla prin oraş de zăpăcită doar pentru a nu sta acasă cu fata:
- Nu pot s-o văd în faţa ochilor! Nu o pot suferi! Mă uit la ea şi mi se pare un vierme scârbos!
Plângea în hohote fosta mea colegă, nu ştiu cum şi de ce a avut curajul să-mi spună mie toate astea, poate tocmai pentru că eram efectiv două străine, putea să mărturisească fără teama că a doua zi o voi privi în ochi.
De fetiţă avea grijă mama ei şi soţul, ea nu putea nici măcar s-o ia în braţe.
La vremea aia m-a şocat, nu mai cunoscusem nici o mamă care să treacă prin aşa ceva.
Pe vremea aia nu erau cabinete psihologice ca acum, fiecare îşi ducea crucea cum putea, convins că nu există remediu. Nici nu-ţi dădeai seama că ai o problemă psihică, lucrurile trebuiau să fie albe sau negre, adică ori la bal ori la spital. Nu erau nuanţe, nu se vorbea despre depresii, slăbiciunile mentale nu contau, fiecare trebuia să lupte singur cu proprii demoni.
Dar ea nu mai putea să lupte, ieşea în oraş şi plângea pe la colţurile blocurilor. Ulterior am aflat despre depresia post-partum, afectează un procent de 7 – 10% dintre noile mame. Cauzele ar fi modificarea hormonală bruscă în urma naşterii, în special scăderea nivelului de estrogeni şi progesteron, o căsătorie nefericită, o situaţie economică precară, lipsă de încredere, o naştere traumatică etc
Cum se manifestă depresia post-partum? Aşa cum făcea colega mea, cu crize de plâns, lipsă de interes pentru orice fel de activitate, închiderea în sine şi-n camere întunecate, lipsă de interes în ceea ce priveşte copilul şi gânduri negre.
Cum se tratează? Bineînţeles cu tratament psihiatric şi psihologic imediat, dar şi cu dragostea celor din jur, cu alimentaţie bogată în acid folic, fier şi zinc, cu plimbări în natură şi răbdare.
Am uitat să menţionez ajutorul pe care familia trebuie să-l ofere tinerei mame.
Treptat îşi va recăpăta zâmbetul, va înţelege că nu e cazul să se simtă vinovată şi va privi cu drag spre copilaşul care are atâta nevoie de mamă.
Articol scris de Camelia Prisăcaru