Relatarea care urmează este poveste unei reușite. După o serie de încercări și noi începuturi. Ar putea fi povestea oricui sau poate deveni povestea cuiva. Poate servi ca model sau poate fi doar un moment de reflecție trecător, în drumul grăbit spre propriul nostru destin.
Mărturisirile de mai jos aparțin Deliei Popa și reprezintă un capitol din cartea ”Forța economică a femeilor” care cuprinde povești de viață ale unor antreprenoare din România.
Visul meu dintotdeauna a fost să ajung în conducerea unei multinaționale. Și am reușit. Drumul nu a fost drept. Am luat-o de multe ori pe cărări laterale, pentru ca mai apoi să mă întorc la drumul principal. Dar haideți să o luăm cu începutul pentru a înțelege ce s-a întâmplat.
La școală am fost mereu premiantă. Excelam la toate materiile și tocmai de aceea mi-a venit greu să mă decid în ce direcție să merg. Era însă „la modă” să faci Politehnica și așa am făcut și eu. Am absolvit Faculatea de Mecanică, secția TCM, la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca în 1990, într-o perioadă în care erau deja prea mulți ingineri pe piața muncii, iar industria își începea declinul. Preț de patru ani am lucrat ca inginer, fără prea mari satisfacții profesionale. Zilele se scurgeau banal, în așteptarea orei de plecare spre casă. Singura rază de lumină în această dulce plictiseală și rutină erau „cursurile de calculator” pe care șeful meu, de la acea vreme, le ținea cu noi. Ele rupeau monotonia și aduceau ceva interesant și provocator. Nu era mare lucru, dar așa am fost pusă în situația de a lucra mai întâi pe Telerom – mulți nici n-au auzit de el, dar era un stră-stră-bunic al calculatorului de azi, care funcționa cu dischete de 5” – apoi pe Commodore – o generație mai „deșteaptă”, care înregistra programele pe casete magnetice.
Pomenesc de aceste cursuri, informale, pentru că ele au fost cele care mi-au deschis apetitul de lucra pe calculator, ele au sădit în mine „microbul” de a fi autodidact și de a învăța lucruri pe care nici nu le visam în facultate.
Și pentru că vroiam mai mult, eram avidă de cunoaștere, lucrurile nu s-au oprit aici.
Fiind ultima sosită în colectivul în care lucram, trăiam mereu cu „sabia lui Damocles” deasupra capului când se făceau reduceri de personal, iar într-o zi am decis că nu mai vreau acest lucru. Nu mai vroiam să fiu un inginer care trăiește de la un salariu la altul, care își trăiește viața într-un birou prăfuit și plin de fum de țigară, cu un reșou electric sub birou pentru a nu îngheța iarna de frig.
Acesta a fost primul pas de revoltă și prima mea decizie radicală. Am pus diploma în cui și am pășit cu teamă spre sectorul privat. Nu știam ce mă așteaptă, dar știam ce am lăsat în urmă, la ce nu vroiam să mă mai întorc.
În sectorul privat am pornit de jos. La început am fost Office manager sau secretară, dar suna mai pompos, apoi la o altă firmă am început să mă ocup de relația cu clienții și de organizări cursuri și evenimente business, până într-o zi în care, o americancă, văzând capacitățile mele organizatorice, m-a întrebat dacă vreau să o ajut să pună bazele unei organizații non-profit.
Mi-a plăcut ideea de a aduce conceptul Habitat for Humanity International și în România și de a ajuta la construirea de locuințe pentru familii cu venituri reduse. M-am înhămat la treabă, și credeți-mă era ceva, nu glumă! Mai întâi am testat personal cum funcționează ideea de a construi case pentru familii cu venituri reduse, cu ajutorul voluntarilor și am devenit unul din cei peste 500 de voluntari români și străini, care au participat în 1999 la „Construcția Eclipsa”.
Atunci am ridicat împreună 10 case în 10 zile, iar emoția trăită atunci mă face să mă înfior și azi. Acesta a fost doar începutul. Am construit Asociația Habitat pentru Umanitate Cluj pornind de la zero: proiecte de construcție, proceduri, manuale, contracte, lucrul cu voluntari – într-o vreme în care abia se auzise de voluntariat în România – strângere de fonduri. Entuziasmul și-a spus însă cuvântul și totul a fost posibil deoarece credeam în ceea ce făceam.
Nu conta că la 7 dimineața porneam spre șantier și veneam uneori la 11-12 noaptea pentru că în final, cea mai mare recompensă era zâmbetul de fericire al familiilor care primeau o casă nouă, o casă la care mulți nici nu visaseră. Cel mai mult însă mi-a plăcut că fiecare zi era o nouă provocare. Pot spune că am crescut și m-am dezvoltat odată cu organizația și am învățat multe din mers: despre construcții, despre turism, despre administrarea bugetelor, despre voluntariat și lucrul cu oamenii. Și pentru că tot nu era destul pentru mine, în paralel am urmat Facultatea de Business la Universitatea Babeș-Bolyai.
Timp de 5 ani am ocupat funcția de Director executiv al Habitat pentru Umanitate Cluj, perioadă în care am coordonat activitatea organizației și am îmbinat cu succes managementul de proiecte, instruirea voluntarilor, promovarea organizaţiei în mediul de afaceri şi mediul ONG, în ţară şi în străinătate. Cel mai provocator aspect din toate l-a constituit strângerea de fonduri unde am reușit o performanță deosebită: am devenit prima filială din Europa „self sustainable” adică capabilă să construiască locuințe prin eforturi proprii, fără a primi fonduri de la Habitat for Humanity International. Și munca mea a fost apreciată. La Gala “Oameni pentru Oameni” Principesa Margareta şi Prinţul Paul mi-au acordat premiul pentru “Cel mai bun program de voluntariat”.
Traseul meu însă nu s-a oprit aici. Trebuia să-mi urmez visul de a ajunge într-o multinațională și m-am întors în domeniul business. Datorită experienței în munca cu oamenii, mi s-a oferit oportunitatea de a lucra ca Director Resurse Umane într-o multinațională! La început fabrica avea vreo 750 de angajați, dar recrutam continuu, pentru că ACE Automotive – actualmente ACE Fujikura – se dezvolta continuu și în câteva luni am ajuns la 1500 de angajați, de la simpli muncitori până la ingineri.
Și cum spuneam la început, mi-am atins visul, dar deși am ajuns acolo unde îmi dorisem, nu mă simțeam satisfăcută profesional. Era diferit de ce îmi imaginasem. Nu orele nesfârșite de lucru, ci munca fără satisfacție și apreciere a fost cea care m-a determinat să plec și să caut altceva.
Și am găsit!
Părea locul ideal, de unde îmi imaginam că voi ieși la pensie: un colectiv minunat, o echipă adevărată, mult suport din partea conducerii. A venit însă CRIZA, iar reducerile au început de la vârf, din zona unde erau salariile mai mari, pentru a putea se face o economie substanțială la buget. Degeaba am încercat să-mi găsesc un alt loc de muncă. Peste tot mi se spunea că nu sunt posturi pe resurse umane și că peste tot se fac reduceri.
A fost prima oară când mă simțeam disperată: eram unic susținător de familie, aveam o rată mare la bancă, un copil care termina liceul și urma să meargă la facultate, iar eu nu aveam nici un venit, nici o perspectivă.
Abia atunci, deși ar fi trebuit poate să o fac cu ani în urmă, mi-am pus problema de a munci pentru mine. Nu de bunăvoie, ci silită de împrejurări, mi-am făcut curaj și am pus bazele propriei firme de consultanță, chiar în momentul în care alte firme dădeau faliment. În paralel am urmat facultatea de Psihologie, pe care am absolvit-o cu succes.
Azi, mă bucur că datorită crizei, a fost nevoie să-mi analizez și să-mi redefinesc dorințele și scopurile mele, căci altfel, poate aș fi continuat să muncesc pentru o multinațională, fără a mă simți împlinită. Așa, am ales să pornesc afacerea proprie bazându-mă pe cunoștințele și pe experiența acumulată, pe care le-am pus în slujba altor oameni pentru a-i ajuta să reușească la rândul lor.
Nu spun că a fost ușor, mai ales în mediul business românesc. A fost însă posibil pentru că nu m-am dat bătută și pentru că aveam în gând dorința de a reuși. Azi, când constat că clienții mei, companii sau persoane fizice, reușesc să-și atingă scopurile, să obțină performanța scontată și să se dezvolte, iar eu știu că am contribuit la asta prin serviciile mele, mă simt recompensată și satisfăcută.
Faptul că pe zi ce trece întâlnesc tot mai multe femei preocupate de antreprenoriat, dornice să-și dezvolte propria afacere și să realizeze produse sau servicii de calitate, îmi arată că au mai multă încredere în puterea lor.
Foarte multă lume mă întreabă de ce am urmat trei facultăți atât de diferite ca profil și ce au ele în comun? Oare nu am știut ce vreau în viață? Ba da, însă pe parcursul vieții, ceea ce-ți dorești se poate schimba, așa cum se schimbă și mediul economic din jurul nostru.
De aceea, trebuie să fii pregătit să faci față schimbărilor și să te adaptezi, dar să nu renunți niciodată să lupți pentru ceea ce-ți dorești și pentru a te simți împlinit.