De curând, am pus o întrebare pe unul dintre grupurile social-media ale diasporei. Am vrut să știu câți și dacă s-ar întoarce în țară.
Nu toți știu că pe Facebook sunt nenumărate grupuri de români plecați în Spania, Italia, Germania, Suedia etc, mii de oameni se ajută cu informații sau comentează știrile din țară, fac publicitate propriilor afaceri sau își șterg lacrimile virtual.
Voiam să fac un fel de statistică personală pe un grup care conține vreo 8000 de diasporeni, majoritatea femei. Ei bine, comentariile au început să curgă, inimioarele să apară, emoticoanele să râdă sau să plângă, după caz. Din vreo 30 de persoane care au reacționat, doar patru vroiau să se întoarcă, dar nu acum, ci în anumite condiții.
Adică salariul minim ar trebui să fie măcar de 700 euro, sistemul sanitar ar trebui să funcționeze, corupția ar trebui să dispară și birocrația pe cât posibil eliminată. Oamenii se plâng că este foarte complicat să deschizi o afacere în țară, nu sunt dispuși să dea șpagă și, din păcate, fără ea nu reușesc să-și facă un rost.
Și atunci renunță.
Am întâlnit, de altfel, familii care povesteau că terminaseră fără folos, în România, toate resursele economisite de-a lungul anilor în străinătate. Pentru că ”sistemul” îi obliga să dea și să dea și să dea, lucru de neconceput în afara granițelor.
Datele statistice OCDE sunt clare: România ocupă locul cinci în lume în ceea ce privește migrația, locul unu printre țările europene și locul doi dacă se ia în calcul rapiditatea cu care se desfășoară procesul. În acest ultim caz suntem imediat după Siria, țară distrusă de război, redusă în ruine.
Deci, câți se vor mai întoarce?
Puțini. Și nu definitiv. Oamenii care comentau la întrebarea mea spuneau cam aceleași lucruri:
”La ce să mă întorc? La necazuri?”
”Mi-e bine aici, mi-am luat casă aici și-mi văd de viața mea!”
”Nici prin cap nu-mi trece, doar în concediu, cât mai trăiesc părinții!”
”M-aș întoarce dacă aș avea unde să muncesc, dar nu pentru 300 euro…”
Și tot așa.
E bine să știm, să fim realiști!
Poate se vor găsi soluții, nu zic nu.
Dar e clar că oamenii așteaptă fapte, nu promisiuni.
Articol scris de Liliana Angheluță