La început ţinea pozele copiilor în geantă şi vorbea cu ei la telefon de câteva ori pe zi.
Apoi a pus pozele pe un perete care nu era al ei, sperând că se va simţi mai “acasă”.
După aceea a semănat nişte mărar într-un ghiveci, dar mărarul n-a ieşit, nu-i pria pământ străin. Femeia şi-a adus aminte de plantele din jurul casei, a săpat pământul altora, a pus răsaduri de roşii, de ardei, a plantat un trandafir şi-un cais. Nimic din ce s-a copt sub soare nu avea gustul celor coapte acasă.
S-a încăpăţânat, a smuls ierburi, a umplut pereţii cu poze, a înfipt într-un suport un mic drapel al ţării, şi-a procurat cărţi în limba ei şi a sperat că se va simţi mai “acasă”.
Nimic n-a funcţionat.
Asta în timp ce i se duceau ani buni din viaţă.
Aşa trăiesc majoritatea emigranţilor români, striviţi între două lumi, copleşiţi de amintirile unui timp trecut în care se adunau cu toţii în jurul mesei, timp în care roşiile aveau gust şi caişii luminau noaptea cu fructele lor dulci. De mai bine de 20 de ani sunt plecaţi unii şi tot de-atâta vreme speră să se-ntoarcă acasă.
Acolo unde nu e nevoie să demonstrezi nimic, unde mărarul creşte oriunde şi copiii vecinilor cresc în braţele tuturor. Toţi, văzând cum trece timpul în aşteptarea unor vremuri mai bune, au o teamă, să nu moară prin străini. Gabriel Garcia Marquez scria că un pământ devine al tău doar când ai îngropat pe cineva drag acolo. Bolnavii români de prin spitalele lumii cer, când situaţia lor se agravează, să fie transportaţi în România.
E de înţeles, nimeni nu vrea să rămână pe aici definitiv. Nu de asta au venit, să li se piardă urma, dimpotrivă, gândul lor a fost că vor sta 6 luni, maxim un an, timp în care totul urma să se regleze.
Nimic nu s-a reglat între timp, dar un lucru e clar, nimeni nu vrea să moară prin străini.
Articol scris de Liliana Angheluță
Sursa foto: Claudiu Drugă