Coana Neta, niciodată singură!

Banner Film Experience

batrana-singuraEra o bătrânică pe care-o uitase Dumnezeu, nimeni nu ştia câţi ani avea şi nimeni nu-ntreba. Când am deschis eu ochii pe lumea din jur ea era deja bătrână, locuia într-o căsuţă de peste drum, despărţită de stradă printr-un gard şubred din lemn. În faţa casei avea câteva flori, o tufă de liliac şi nişte muşcate aproape de prispa pe care se jucau mereu puii de mâţă.

Coana Neta umplea borş, adică îl pregătea în nişte găleţi mari, din inox şi ni-l vindea nouă, vecinilor nepricepuţi, dar dornici de a ne acri zeama din oale cu licoarea ei. Costa puţin, 1 leu litrul, dar avea gust bun, că ştia să pună acolo nu numai tărâţe ci şi crenguţe de vişin sau ramuri de leuştean.

Nu prea mai avea ea putere să-şi care apa, că n-avea cişmea sau fântână-n curte, dar îi purtau vecinii găleata, că doar nu era să rămânem cu toţii fără borşul ei cel bun.

Din asta trăia, o femeie simplă, cuminte, n-o vedeai prea des la bârfă cu vecinele, îşi vedea de treburile ei şi-şi făcea totul singură. Avea un băiat, aşa spunea lumea, dar departe, în celălalt capăt de ţară, uneori îi trimitea o carte poştală sau o suna la telefon, la un vecin înstărit, că pe vremea aia puţini aveau telefon.

Nu se-ntindea prea mult la vorbă şi nu era genul de femeie să mă gâdile prea mult în orgoliul meu de fetiţă frumuşică. De regulă, vecinele mă iscodeau ba de şcoală, ba de una, ba de alta, mă tot lăudau sau mă mângâiau, coana Neta n-avea treabă cu laudele inutile, mă trata ca pe un om întreg şi mare.

Ştiam din timp când urma să-i fete pisica, tot cartierul ştia şi aşteptam cu toţii să vedem pisicuţii coloraţi.

-Are unul alb cu urechile negre şi vreo doi tărcaţi, parcă şi unul negricios de tot, nici nu i-am văzut bine că a spus coana Neta să nu-i zădărâm, că mă-sa lor nu se mai apropie după aia de ei!

Şi de ce vă povestesc eu de ea?

Pentru că trăia singură dar nu se neglija niciodată, nu se văita şi părea să-i fie bine.

Îşi pregătea mâncare ca şi cum ar fi avut musafiri, punea faţa de masă, şerveţel de pânză, tacâmuri frumoase şi-un păhărel minuscul cu coniac.

Felul unu, felul doi, desert!

Se respecta şi bine făcea.

Se-ntâmplă deseori să fii singur în viaţă, în casă, în suflet şi ne lăsăm duşi de val, ne alimentăm singuri nişte tristeţi şi ni se pare că se termină lumea, ne prăbuşim, mâncăm direct din borcane sau din cratiţe, asta în cazul în care considerăm necesar să mai gătim că, nu-i aşa, pentru unul singur ce rost are?

De câte ori mi-a fost urâtă singurătatea mi-am adus aminte de coana Neta.

Ştia să-şi ţină viaţa cea lungă în ordine, cu un pic de borş, câteva mâţe şi cu vreo două fotografii.

Fără tristeţi şi fără traume psihice, pentru că viaţa poate fi frumoasă oricum.

Articol scris de Liliana Angheluță

 


Acest text este protejat de drepturi de autor. Este interzisă copierea sau reproducerea altfel decât este prezentat în Termeni și condiții.

Iti vor placea si...

2 Responses

  1. Valeria says:

    Un text cuminte și cu minte. Cu multă minte pentru cine știe a deosebi partea trebuincioasă a oricărui lucru.

    • ioan horia says:

      Cu minte exact atat cat trebuie unei existente anoste.Din anonimatul unor astfel de existente rasar ici-colo nuferii cei ireali,splendidele flori de lotus,spirite ce zboara spre infinit.Fericiti cei saraci in duh…Ei,constient sau nu,de voie sau de ne-voie,au facut primul pas pe o cararuie ascunsa si neglijata de multimea amatorilor de high way-uri existentiale.Unii poate se pierd in hatis.Cei mai multi dintre cei putini.Cativa apuca pe traseul spre inaltimi.Dar cine-i mai stie,cine mai are timp sa stie de ei,in goana nebuna de pe autostrazile vietii?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

1 × three =