El stătea rezemat de ulucile gardului şi vorbea în tihnă cu toţi cunoscuţii ce treceau pe stradă şi aveau timp de pălăvrăgit despre vreme şi dureri de oase.
Fusese cizmar de meserie, încă mai repara pantofii doamnelor din cartier, punea flecuri şi lipea cizme, prilej să mai scoată un bănuţ.
Ea stătea rezemată de aceleaşi uluci, dar când nu era el. Vorbăria ei era mai lungă şi mai şoptită, tot mai trăgea câte un ochi în spate să vadă de nu i se vede soţul prin preajmă.
Motivul îndelungilor conversaţii era chiar el, că-i aşa, că-i pe dincolo, că nu-l poate suferi, că uite ce i-a făcut, că să dea Dumnezeu să-l găsească mort în camera lui, că nu-i dă bani în casă, că-şi cheltuie banii pe băutură fără să gândească la nevoile casei.
O fi fost sau nu adevărat, nu ştiu, eu pe omul ăla nu l-am văzut niciodată beat, dar aşa o fi fost.
Cert e că erau despărţiţi în casa comună, că ea îl ura iar lui îi era absolut indiferent.
Treaba asta o scotea din sărite şi mai mult pe vecina noastră, nu putea suporta că el poate fi liniştit, că-şi poate găti singur şi că-şi spăla cearşafurile poate mai bine decât o făcea ea.
Aşa că atunci când voia să-l scoată din sărite, se apuca să gătească ceva ce ştia că lui i-ar fi plăcut să mănânce, de exemplu sarmale. Tacticos, într-o zi pregătea umplutura, tăia ceapa, punea orezul, potrivea de sare şi piper şi lăsa castronul în frigiderul comun, să vadă el că ea va găti ceva minunat.
A doua zi făcea sarmalele, micuţe, înghesuite în cratiţa de tuci, apoi dădea un clocot, cât să miroase-n casă a leuştean şi mărar, dar nu termina fiertura.
A treia zi le termina de fiert, le lăsa la răcorit, să-nnebunească bietul om de poftă şi mai multe nu.
El se-mbrăca şi se ducea la restaurant, mânca pe săturate sarmale şi se-ntorcea bucuros acasă, spre disperarea ei.
Aşa şi-au dus viaţa de cuplu nenumăraţi ani.
Aveau două fete, dar nu reuşeau să facă pace între părinţi, orgoliile lor erau prea mari şi din dragostea de la începutul vieţii nu mai era nici o picătură. Nu divorţau pentru că aşa ceva nu se făcea, jurământul căsătoriei era sacru, deşi nu-şi mai aminteau nimic din el.
Ce-ar fi făcut unul fără celălalt?
S-ar fi plictisit probabil, viaţa chiar nu ar fi avut rost. Ura, bârfa şi făcutul reciproc în ciudă le dădea un sens.
Despărţiţi în aceeaşi casă, sub acelaşi acoperiş, cu acelaşi frigider şi cu aceleaşi uluci de gard sătule şi ele de aceleaşi poveşti.
Articol scris de Liliana Angheluță