El are vreo 40 de ani, e un bărbat frumos, grizonat, mereu melancolic.
Singurul prieten pare a fi un căţel alb ce se-nvârte pe lângă căruciorul cu rotile cu care bărbatul se deplasează, învârtind roţile cu mâinile.
De câte ori trec pe lângă el, apleacă privirea, de parcă s-ar ruşina, deşi cea care ar trebui să se ruşineze sunt eu, am două picioare şi, uneori, mă vait de nimicurile personale.
Apleacă privirea pentru că e obişnuit ca oamenii să-l evite, de parcă ar avea vreo boală contagioasă, e sătul să dea explicaţii, a primit deja mila tuturor, a suportat comentarii răutăcioase, acum priveşte pământul şi umbra roţilor.
Ea – are vreo 45 de ani, s-a născut fără o mână, a învăţat să se descurce şi fără, munceşte cot la cot cu orice altă persoană, dimpotrivă, chiar mai mult, vrea să dovedească tuturor că nu are nevoie nici de milă, nici de priviri curioase.
Poartă proteză, uneori i-a servit să spargă nuci, alteori, în copilărie, să se apere de copii îndrăzneţi. Mâna asta falsă atrage privirile tuturor, într-o zi, un grup de chinezi mai c-ar fi dat-o jos din picioare s-o studieze mai bine pentru că nu se mulţumeau cu priviri furişate. Altă dată, în metro, cineva i-a întins două monede, ca şi cum ar fi fost la cerşit, a trebuit să stea la lămuriri, să explice că e un om normal, chiar dacă-i lipseşte un braţ.
Un altul – în jur de 50 de ani – cărucior cu rotile, imposibilitate de a se îmbrăca, spăla şi hrăni singur. Este ajutat în permanenţă, trăieşte în capcana propriului corp.
Dar înţelege tot şi nu acceptă nici milă, nici atenţie exagerată.
Mama sa, o bătrânică, mai dă sfaturi persoanei care îi îngrijeşte fiul, el, cu demnitate, închide uşa-n nas mamei, ca şi cum ar spune “vezi-ţi de treburile tale, eu sunt adult şi ştiu ce am de făcut!”
Oameni, copii, dizabilităţi de tot felul, autism şi picioare care nu mai funcţionează, ochi care nu văd şi mâini care nu mai folosesc la nimic.
Dar inima lor e la fel cu a noastră şi ceea ce ei ştiu cu siguranţă e că s-au săturat să plece privirea şi să fie invizibili, doar de dragul de a nu stârni curiozitatea bolnavă a oamenilor întregi la corp, dar cu doage lipsă la cap.
Articol scris de Liliana Angheluță