Doamne, pe vremea mea, ciorapii se cârpeau…
Chiar și dresurile! Puneam o picătură de ojă transparentă să nu se ducă firul mai tare, apoi coseam delicat. Dungi subțiri se vedeau colo – colo.
Așa erau timpurile, ori nu-ți permiteai, ori n-aveau de unde cumpăra. În nici un caz, lucrurile nu se aruncau decât atunci când nu se mai putea face nimic, și nici atunci.
Bluzele decolorate sau mici, maieurile strâmte și pantalonii rupți, totul se făcea fâșii, coarde le spuneam, le înnoda bunica și făcea niște ghemuri mari pe care le ducea la o femeie care țesea preșuri.
Colorate și vesele, se puneau în bucătărie, pe holuri, se spălau cu săpun de rufe și cu peria, în balia cea mare.
Și chiloții se cârpeau, se schimba elasticul și se titireau să mai țină un pic. De haine multe nu aveam nevoie, purtam uniforma la școală și o pereche de pantaloni și o fustă. Câteva bluze era tot ce aveam prin dulap.
Televizoarele se reparau, se căutau lămpi de schimb și mai mergeau, uneori chiar c-un pumn bine țintit în lateral. Și atunci când nu mai mergeau deloc erau transformate în dulăpioare de pus conservele, se agățau în cămară, se punea un ziar și se-nșirau acolo borcanele, spre mândria gospodinei.
Ah, sticlele nu se aruncau niciodată, erau pușculița familiilor, se țineau acolo până se adunau mai multe, apoi se spălau din nou bine și se duceau la centrul de colectare. Reușeai să-ți iei de-ale gurii în ziua aia cu banii primiți.
Doamne, pe vremea mea oamenii erau mai răbdători, nu se repezeau la nimic, socoteau de zece ori dacă își permit ceva, mobila se cumpăra pentru toată viața și familiile trăiau fără probleme sub același acoperiș.
Desigur, nu toate. Dar și în cazul ăsta, se gândeau oamenii bine înainte să dea divorț.
Practic, nu se arunca nimic câtă vreme mai putea fi lipit, reparat, cusut sau iubit.
Dacă mă gândesc la toate astea, înseamnă c-am îmbătrânit. Sau înseamnă că-s supărată uneori, parcă prea multă mândrie a apărut în lume. Se pare că nimic nu mai e bun acum, nici nou-nouț nu e bun, darămite vechi.
Lucruri cumpărate și nepurtate, pantofi fără număr, doar așa, să fie, televizoare în fiecare cameră și din ce în ce mai mari, de-ți ocupă aerul și gândurile. Oamenii se căsătoresc mai puțin, conviețuiesc cu valiza la ușă, sunt gata să plece în orice moment.
Locurile de muncă azi sunt, mâine nu, facem ce nu ne place și tânjim mereu după altceva.
Eu m-am oprit de ceva timp. Vreau să mă uit în tihnă în jurul meu, să nu mai alerg după cai verzi pe pereți.
M-apuc să-mi cos ciorapii, cu banii economisiți îmi iau o carte, cred că-i mai bine așa.
Mai tihnit.
Articol scris de Liliana Angheluță
Sursa foto – Anna Ancher: Syende fiskerpige, 1893