Poveste care nu se spune

Banner Film Experience

oameni-cu-dizabilitatiCând era mică ţinea mereu alături un carneţel şi-un stilou cu care îşi scria gândurile.

Taică-său o ironiza uneori:

-Ce faci, ”scriitoareo”? Iar cu carneţelul?

După ceva ani, în ziua când i-a apărut primul volum de poezii, taică-său a mângâiat cartea, a plâns pe ascuns, apoi a început să citească cu voce tare din poeziile fetei, mândru, uimit şi emoţionat.

A fost cea mai mare victorie a Luizei, în ziua aia a aflat că totul poate fi îmblânzit prin cuvânt.

În 1999 a ieşit mai mult din casă, era eclipsă de soare şi au dus-o şi pe ea să vadă fenomenul.

În 2013 a mai ieşit un pic, cât să vadă cerul din maşina care o transporta la o nouă locuinţă.

Luiza n-a mers niciodată, sau, mai bine zis, când începea să-nveţe mersul legănat al copilaşilor s-a blocat, o boală grea, genetică şi fără leac a ţintuit-o.

A avut cărucior cu rotile doar când era mică, ulterior n-au mai fost posibilităţi, nu e uşoară deloc viaţa asta.

Cu toată dragostea părinţilor, la şcoală a putut fi dusă doar până în clasa a IV, copiii o iubeau, la un moment dat i-au făcut om de zăpadă în clasă, au adus neaua în sală şi s-au apucat să-i arate cum se face, s-o bucure.

Au fost pedepsiţi cu toţii când s-a descoperit balta de zăpadă topită pe podea, dar pedeapsa i-a unit mai mult. Păcat că directoarea nu voia copii cu handicap în şcoală, iar clasa ei, dintr-o cincea, era la etaj.

Drept pentru care s-a năpustit asupra cărţilor surorii mai mari şi a trecut, de capul ei, direct într-a VII-a. A învăţat singură, a scris, a citit, a căutat să nu deranjeze pe cei din jur, să nu le fie povară.

Care-i povestea ferestrei ei?

Dincolo de ea, la doar câţiva centimetri, e zidul altei clădiri, aşa că fereastra dă direct spre nicăieri.

Luiza, ţintuită în camera ei, îşi imaginează cerul, uneori se teme că acest cer nu mai există, pentru că ea, de acolo, nu iese niciodată. Atunci scrie din nou, de teamă să nu piardă imensul din sine, al doilea volum de poezii a fost deja publicat, îl pregăteşte acum pe al treilea, versuri în care vorbeşte despre dragoste, despre ploi şi despre inimi ciobite.

Luiza e acolo, în spatele unei ferestre zidite.

Nu, nu-i uşoară deloc viaţa, dar ea continuă să scrie şi să primească mesajele prietenilor care, periodic, îi trimit poze cu petice de cer.

Să ştie că există.

Articol scris de Liliana Angheluță

Sursa foto: Nicola d’Alessio

 


Acest text este protejat de drepturi de autor. Este interzisă copierea sau reproducerea altfel decât este prezentat în Termeni și condiții.

Iti vor placea si...

4 Responses

  1. Teodora says:

    De unde se pot comanda volumele de poezi?

    • Luiza-Adriana Grama says:

      Bună ziua, Teodora ! Mi-ar fi plăcut tare mult să pot da numele unei librării sau măcar o adresă unde se pot găsi cărțile mele de poezii, dar nu pot face asta. Cum editarea și tipărirea lor au fost daruri care mi-au fost făcute numărul limitat de exemplare s-a epuizat de mult timp și o reeditare este încă peste puterile mele financiare. Dar în format electronic, dacă dorești, ți le pot trimite cu mult drag dacă îmi dai un semn la adresa de e-mail:
      grama_luiza@yahoo.com
      Mulțumesc din inimă pentru interesul arătat poeziilor mele. Un gând bun pentru tine.

  2. Andrei says:

    Da, povesti care DOAR LA NOI NU SE SPUN! Pentru ca ne lipseste educatia si compasiunea! Pentru ca avem mentalitatea comunista, daca nu esti gras si frumos, adica sanatos si vartos, APT DE MUNCA SI FERTIL, n-ai ce cauta in lume, in societate, in… viata! Comunistii ii izolau si paraseau pe cei cu handicap sau firavi, ii abandonau in camine, societatea, oamenii ii aratau cu degetul, radeau de ei, ii discriminau. Si exact asa suntem si azi: O RUSINE!
    In timpul asta, in lumea civilizata, acolo unde copiii, perosnele cu dizabilitati sunt incurajate si sprijinite sa-si depaseasca conditia, unde acesti oameni sunt sprijiniti finanaciar de stat, de oameni de stiinta, de medici, de familie, de prieteni, de trecatori, lucrurile, oamenii ajung asa, sa aiba succes, sa fie mandri de ei, sa traiasca ca orice om si sa aiba drepturi ca toti oameni. Asa:

    https://www.ted.com/talks/aimee_mullins_prosthetic_aesthetics?language=ro

    • Luiza-Adriana Grama says:

      Ai mare dreptate în ceea ce spui, Andrei. Oamenii se sperie de tot ce este ieșit din tipare și de multe ori reacționează greșit „dăruind” acea doză de milă de care nimeni nu are nevoie. Dacă atunci când ascultăm o poveste de viață ne grăbim să vedem doar partea goală a paharului înseamnă că nu am înțeles nimic din tot ce s-a spus. Dacă nu există un drum de la minte la inimă poveștile sunt spuse în zadar. Suntem încă la început, noi românii, și abia învățăm să ne schimbăm felul de a gândi, învățăm că stă în puterea noastră să schimbăm unele situații care par imposibile. Limitarea în gândire nu duce decât la limitarea acțiunii. Îți mulțumesc pentru curajul de a spune ce gândești.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

13 + seventeen =