Când era mică ţinea mereu alături un carneţel şi-un stilou cu care îşi scria gândurile.
Taică-său o ironiza uneori:
-Ce faci, ”scriitoareo”? Iar cu carneţelul?
După ceva ani, în ziua când i-a apărut primul volum de poezii, taică-său a mângâiat cartea, a plâns pe ascuns, apoi a început să citească cu voce tare din poeziile fetei, mândru, uimit şi emoţionat.
A fost cea mai mare victorie a Luizei, în ziua aia a aflat că totul poate fi îmblânzit prin cuvânt.
În 1999 a ieşit mai mult din casă, era eclipsă de soare şi au dus-o şi pe ea să vadă fenomenul.
În 2013 a mai ieşit un pic, cât să vadă cerul din maşina care o transporta la o nouă locuinţă.
Luiza n-a mers niciodată, sau, mai bine zis, când începea să-nveţe mersul legănat al copilaşilor s-a blocat, o boală grea, genetică şi fără leac a ţintuit-o.
A avut cărucior cu rotile doar când era mică, ulterior n-au mai fost posibilităţi, nu e uşoară deloc viaţa asta.
Cu toată dragostea părinţilor, la şcoală a putut fi dusă doar până în clasa a IV, copiii o iubeau, la un moment dat i-au făcut om de zăpadă în clasă, au adus neaua în sală şi s-au apucat să-i arate cum se face, s-o bucure.
Au fost pedepsiţi cu toţii când s-a descoperit balta de zăpadă topită pe podea, dar pedeapsa i-a unit mai mult. Păcat că directoarea nu voia copii cu handicap în şcoală, iar clasa ei, dintr-o cincea, era la etaj.
Drept pentru care s-a năpustit asupra cărţilor surorii mai mari şi a trecut, de capul ei, direct într-a VII-a. A învăţat singură, a scris, a citit, a căutat să nu deranjeze pe cei din jur, să nu le fie povară.
Care-i povestea ferestrei ei?
Dincolo de ea, la doar câţiva centimetri, e zidul altei clădiri, aşa că fereastra dă direct spre nicăieri.
Luiza, ţintuită în camera ei, îşi imaginează cerul, uneori se teme că acest cer nu mai există, pentru că ea, de acolo, nu iese niciodată. Atunci scrie din nou, de teamă să nu piardă imensul din sine, al doilea volum de poezii a fost deja publicat, îl pregăteşte acum pe al treilea, versuri în care vorbeşte despre dragoste, despre ploi şi despre inimi ciobite.
Luiza e acolo, în spatele unei ferestre zidite.
Nu, nu-i uşoară deloc viaţa, dar ea continuă să scrie şi să primească mesajele prietenilor care, periodic, îi trimit poze cu petice de cer.
Să ştie că există.
Articol scris de Liliana Angheluță
Sursa foto: Nicola d’Alessio