Cimitirul mare al oraşului era la capătul străzii mele!
Tot la capăt, dar pe stânga, era o moară de măcinat grâu şi porumb, o moară industrială în faţa căreia erau mai mereu căruţe sau maşini. Una peste alta, strada era destul de largă pentru acele timpuri, cu pomi pe-o parte şi alta şi garduri vopsite frumos.
Uneori se auzea doar atât:
- Trece mortul! Hai, repede, c-a ajuns la ţaţa Ioana!
O vecină traversa strada de colo-colo, fuguţa, în felul ei împleticit, îşi strângea mai tare basmaua sub bărbie, să fie aranjată în faţa procesiunii, şi anunţa pe toată lumea din jur. Procesul se repeta de-a lungul străzii, alte curţi, alte porţi, alte culori de batic.
Imediat, în câteva minute, ieşeam cu toţii la gard. Uneori mortul era dus cu fanfară, melodia dramatică mărea şi mai mult suspansul: nu se ştia cine era mortul, câte rude plâng în urmă şi, mai ales, dacă era frumos!
La începutul convoiului erau steagurile, simbolurile bisericeşti, preotul venea mai spre centru, mânuia cădelniţa în timp ce înălţa rugăciuni, dar lumea nu se uita la asta, toţi erau cu ochii ţintă la maşina care se apropia, înconjurată oarecum de oameni îmbrăcaţi în culori închise.
Uneori era un bătrân, alteori o femeie tânără, copii înnecaţi în râu sau oameni de vârstă indescifrabilă. Fotografia atârnată de maşină arăta o persoană care n-avea legătură cu mortul, uneori nici nu semănau.
- Ai văzut ce negru era la faţă? Ăsta o murit de inimă! Cine-o fi, bre?
- Nu ştiu, hai să ne uităm pe ziar, la “Decese”, că scrie pe cine înmormântează azi.
Pe vremea aceea nu era net, nici Facebook, la TV nu erau filme de groază, nici măcar din alea cu dinozauri şi pericole de tot felul. Viaţa era destul de plată, de anostă şi lucrurile mergeau înainte din inerţie.
Era destul însă ca acest alai să treacă pe stradă ca să se anime totul.
Acum… de ce să ne mirăm că posturile de TV sunt pline de informaţii de acest tip? Violuri, crime, sinucideri, bătăi prin baruri şi lovituri de topor în moalele capului!
Nimic nu atrage mai mult, audienţa e maximă!
Mai sunt şi unii care pun pe FB poze cu neamuri în sicriu şi adună chiar sute de aprecieri. Se prezintă condoleanţe, se fac invitaţii la colivă!
Şi nu mă pot abţine să nu-mi imaginez ce ditamai grupul ar fi făcut pe vremuri ţaţa
Ioana dacă ar fi avut net!
Ne-ar fi făcut urgent invitaţie:
“ Trece mortul – ora 12.”
Iar noi am fi răspuns: “ Voi participa”!
Simplu, nu?
Articol scris de Liliana Angheluță