Reacţionăm imediat în situaţii de pericol, suntem în măsură să apreciem într-o secundă că trebuie s-o luăm la fugă, să ţipăm, să scăpăm de ceea ce ne poate răni.
Tresărim involuntar atunci când cineva ne sperie doar ca să râdă de noi, nu ne putem abţine şi nimeni nu poate s-o facă.
Frica vine din amigdală
Frica este adânc înrădăcinată în noi, face parte din moştenirea noastră genetică, acum mii de ani ne avertiza că trebuie să stăm la adăpost când fulgeră, că nu putem lupta cu animale mult mai mari decât noi, într-un cuvânt, ne salva viaţa.
Creierul uman are mai multe componente, mai multe părţi, fiecare cu atribuţiile sale. Responsabilă pentru senzaţia de teamă este o glandă, numită amigdala, diferită de cele două amigdale din zona gâtului. Amigdala este, de fapt, creierul nostru primordial, din care s-au dezvoltat mai târziu cortexul şi neo-cortexul. Situată în centrul mecanismului nostru cel mai preţios, glanda gestionează emoţiile şi, în special, frica.
Impulsurile vizuale nu se mai opresc la nivel superficial, ajung direct la corpul amigdalian şi declanşează reacţia de apărare: inima începe să bată nebuneşte, pupilele se dilată şi ştim instinctiv ceea ce trebuie să facem, cât mai rapid.
Cu cât furi mai mult…cu atât se diminuează mustrările de conștiință
Ceea ce au descoperit însă cercetătorii de curând este că aceeaşi glandă permite şi hoţilor să fure mereu. Practic, la prima infracţiune, creierul reacţionează, dând senzaţia de teamă de urmări, provocând mustrări de conştiinţă, iar gândul că gestul va fi pedepsit provoacă agitaţie.
Dar dacă se continuă pe aceeaşi cale, semnalele sunt din ce în ce mai slabe, urmând ca în final…să dispară! Asta explică de ce criminalii în serie, hoţii, politicienii corupţi etc nu se desprind uşor, nu renunţă la fărădelegile pe care le fac. Nu mai au teamă, nu mai au gânduri negre, totul intră într-o normalitate pentru ei.
Concluzie?
Creierul avertizează: fugi, scapă, lasă-te de hoţii, de violenţă sau rele, sunt toate situaţii de pericol!
Dar dacă nu sunt ascultate semnalele, cu siguranţă nu e vina amigdalei.
Articol scris de Sofia Trepcea