Lăsaţi copiii să-şi julească genunchii

Banner Film Experience

fetita-bicicletaAnca lua numai 10 la şcoală, câte un 8 stârnea deja o mică furtună-n familie, iar un 7 devenea o tragedie.

Tat-su o privea sever şi-i sigila biblioteca personală cu leucoplast, nu mai avea voie să citească  Creangă, Jules Verne sau Cavalerii d’Artagnan. Degeaba îndrăznea ea c-un fir de voce să explice că nu din cauza cititului a luat 7, era inutil, mă-sa sărea şi ea cu gura şoptită:

-Fir-ai tu să fii, uite ce-ai făcut, l-ai supărat pe taică-tău! Nu vreau eu ceartă-n casă din cauza ta!

Aşa că fata tăcea şi seara dezlipea încetişor leucoplastul roz şi urât de pe geamul vitrinei cu cărţi, îşi lua tiptil una şi citea la lumina chioară a unei veioze mici, ascunse sub plapumă.

Anca lua numai note bune, dar fiecare greşeală, oricât de mică, era pedepsită aspru sau îşi lua porţia de cicăleală grozavă, aşa, cam o jumătate de oră de morală doar dacă întârzia 10 minute pe drumul de la şcoală spre casă.

Nu trebuia să se joace cu copiii din vecini:

-Să nu te prind c-aduci copii în curte, pe nesimţiţii ăia cu gură mare să nu-i văd! Şi nici tu n-ai ce căuta la ei, stai acasă şi pune mâna pe matematică, mai bine!

Anca nu avea voie să se suie pe gard, nu avea voie să se caţere-n pomii din grădină, nu avea voie să meargă cu bicicleta singură, doar cu tat-su alături, nu avea voie să iubească, nici nu se vorbea despre asta în casă.

Ea trebuia să fie cuminte, să-nveţe bine, să gospodărească pe lângă casă şi atât.

Ar fi trebuit ca educaţia asta să-i fie de folos, ar fi trebuit să fie ca un îngeraş, fără păcate şi fără doruri personale.

Dar Anca era doar o fată oarecare, crescuse fără să-şi julească vreodată genunchii, era ţinută zdravăn de mână mereu şi nu putea nici măcar să cadă.

Şi-ntr-o zi, Anca se-ndrăgosti de-un nenorocit care-o considera “a lui”, nici el nu-i dădea voie să facă altceva decât ce spunea el.

Era posesiv şi fetei i se părea normal, doar aşa fusese şi tat-su, nu?a-cazut-de-pe-bicicleta

Nu, Anca nu a fost niciodată fericită cu adevărat, nu i s-a dat niciodată voie să fie, nu-şi julise niciodată genunchii şi nu se ridicase niciodată, plângând de durere, din praful drumului.

De asta spun: lăsaţi copiii să fie copii, lăsaţi-i să vadă cu ochii lor cum se desparte răul de bine! Lăsați-i să-nţeleagă viaţa fără cicăleală, să cadă, să aleagă şi să se ridice singuri pentru a-şi găsi drumul cel fără de pietre.

Articol scris de Liliana Angheluță

 

 


Acest text este protejat de drepturi de autor. Este interzisă copierea sau reproducerea altfel decât este prezentat în Termeni și condiții.

Iti vor placea si...

5 Responses

  1. o femeie says:

    copilul are nevoie de independenta si incredere si responsabilitate, si asta se invata de acasa, prin imitatie.

  2. Barbalata Mirela says:

    Nu sunt parinte, deci nu prea pot comenta. Spun totusi ca noi avem o problema: nu vrem sa traim peopria experienta ci pe a altora

  3. Un fost copil says:

    Ma intreb cati copii au fost crescuti asa cum ar fi trebuit?
    Mai tarziu devin femeile care sufera datorita comportamentului partenerului de viata, dar si barbatii care sunt marcati de comportamentul partenerelor lor. Optim ar fi sa se intalneasca cei cu “lipsuri” compatibile dar e dificil de infaptuit. Din pacate, familia si-a pierdut valoarea traditionala promovandu-se libertinajul, cu toate consecintele lui!!!

  4. Bogzoiu Daniela says:

    Asa este, copii trebuie sa aibe libertatea de a alege încă de mici, chiar daca gresesc si durerea lor o simtim inzecit noi ca părinți. Când mergem la tara la bunici tot timpul primesc priviri aspre pentru ca imi las copilul sa plângă cand nu primeste ceva, pentru ca ii las libertatea de a explora si astfel mai cade si se loveste.

    • liliana angheluţă says:

      Copiii cunosc lumea prin mişcare, chiar şi jocul cu mingea îi învaţă distanţe, provoacă reacţii, căţăratul în copaci le dezvăluie pericole şi învaţă să se păzească singuri!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

1 × one =